EVZ

Cartea mea despre Eminescu. Istoriile lui Alex Ştefănescu

Autor: | | 9 Comentarii | 2459 Vizualizari

Am deschis o dată un manual de literatură pentru elevi şi am nimerit la poezia „Floare albastră” a lui Eminescu. Admirabila poezie, simplă şi fermecătoare, era reprodusă în întregime, după care autorii lucrării ofereau adolescenţilor un comentariu critic „interactiv”.

Practic, era vorba de o serie de întrebări scurte şi autoritare, care te făceau să te gândeşti la un răpăit de mitralieră: care sunt actanţii în această poezie? cum poate fi reprezentată diegeza ei? ce topos identificați? puteţi face o listă cu sinonime şi alta cu antonime folosite cu predilecţie de Eminescu? dar una arhaisme şi alta cu neologisme?

Acest limbaj critic rebarbativ, cu pretenţii de limbaj ştiinţific, nu avea nicio legătură cu frumuseţea poeziei eminesciene. Era ca şi cum cineva ar fi încercat să culeagă o floare cu un buldozer.

În acel moment m-am hotărât să scriu o carte despre poeziile lui Eminescu. Despre toate poeziile lui, analizate una câte una, într-un limbaj accesibil. Am lucrat la ea mai mult de patru ani. Și acum, iată, cartea a apărut (va fi lansată la Târgul de Carte Gaudeamus, în ziua de sâmbătă 25 noiembrie la ora 16). M-am grăbit să dau această veste citititorilor ziarului „Evenimentul zilei”, pentru că „Evenimentul zilei” este ziarul meu preferat.

Ofer în continuare, în avanpremieră, un fragment din analiza poemului „Floare albastră”.

                                                                                                           *

Un bărbat cu pălărie, grav şi gânditor, şi un drac de fată, care se cam plictiseşte cu el şi vrea să-l atragă în jocul dragostei – aceasta este situaţia de un fin umor descrisă în „Floare albastră”. Nu este singura dată când Eminescu se ironizează pe sine pentru preocupările sale înalte şi abstragerea din realitate. Nu este singura dată când simpatia sa merge către frivolitatea inocentă a celei care ştie parcă mai bine decât toţi învăţaţii lumii cum trebuie trăită viaţa. Eminescu se vede pe sine dinafară şi înţelege că este şi ceva comic în condiţia de poet, cu privirea pierdută mereu în infinit. El urmăreşte ce fac oamenii obişnuiţi – inclusiv în momentele lor de hârjoneală amoroasă – cu o bunăvoinţă de matur care priveşte joaca unor copii. Uneori simte chiar o nostalgie faţă de un fel de a fi la care nu mai are acces.

Exact aceasta este atitudinea sa în Floare albastră. Poezia începe direct cu dojenirea poetului de către fată, agasată de îndeletnicirile lui metafizice, care îl fac indisponibil pentru ritualul dragostei:

„«Iar te-ai cufundat în stele/ Şi în nori şi-n ceruri-nalte?/ De nu m-ai uita încalte,/ Sufletul vieţii mele.”

Este remarcabilă capacitatea lui Eminescu de a intra în rolul fetei. Monologul ei, compus cu artă, te face s-o vezi, zbânţuită şi înciudată, zgâlţâindu-l pe bărbatul de o inoportună seriozitate.

Personajul feminin din poezie este o ţărancă stilizată. Timid-îndrăzneaţă, ea nu lasă iniţiativa în seama bărbatului, ci îl provoacă neastâmpărată, necăjindu-l, flatândul, ispitindu-l. Femeile cochete din Iaşi sau de la Bucureşti îl făceau pe Eminescu să se gândească la Dalila. În schimb, femeile, tot cochete, din mediul rustic îi aduceau în minte romantica „floare albastră”.

Volubilă („gureşă” ar fi spus Eminescu), femeia are nenumărate argumente pentru înduplecarea bărbatului.

„«În zadar râuri în soare/ Grămădeşti ‘n a ta gândire/ Şi câmpiile Asire/ Şi întunecata mare;// Piramidele-nvechite/ Urcă-n cer vârful lor mare –/ Nu căta în depărtare/ Fericirea ta, iubite! »”

Imediat după ce încearcă să-i şteargă din minte fantasmele culturale, zgâtia de fată (expresia apare într-o altă poezie a lui Eminescu, postumă) îi şi descrie paradisul terestru care îi aşteaptă pe ei doi:

„«Hai în codrul cu verdeaţă,/ Und’ izvoare plâng în vale,/ Stânca stă să se prăvale/ În prăpastia măreaţă.// Acolo- n ochi de pădure,/ Lângă trestia cea lină/ Şi sub bolta cea senină / Vom şedea în foi de mure.»”

Compunând acest discurs de ademenire, Eminescu dă încă o dată dovadă de talent actoricesc, intrând perfect în rolul fetei. Şi mai dă dovadă de o excepţională capacitate de a schiţa un peisaj din numai câteva cuvinte.

Visând cu ochii deschişi, fata descrie un joc al dragostei la fel firesc ca împerecherile fluturilor în aer. Ea conduce discret jocul, deşi vrea să pară că se lasă condusă, şi îi dă... idei bărbatului despre care crede că, aşa învăţat cum este, nu prea are imaginaţie în dragoste:

„«Şi mi-i spune-atunci poveşti/ Şi minciuni cu-a ta guriţă,/ Eu pe-un fir de romăniţă/ Voi cerca de mă iubeşti.// Şi de-a soarelui căldură/ Voi fi roşie ca mărul,/ Mi-oi desface de-aur părul/ Să-ţi astup cu dânsul gura.// De mi-i da o sărutare,/ Nime-n lume n-a s-o ştie,/ Căci va fi sub pălărie Ş-apoi cine treabă are!»”

Nu există idee mai ştrengărească decât aceea ca pălăria, simbol al respectabilităţii bărbatului, să ascundă privirii curioşilor o sărutare dată unei fete, care mai e şi roşie ca mărul („de-a soarelui căldură” – aceasta e declaraţia oficială!).

Deşi simbolul „floare albastră” trimite la romantismul german, poezia valorifică ceva din folclorul românesc, printr-o rafinare a lui, care îl purifică de orice urmă de pitoresc local. Voioşia fetei, sfidarea graţioasă de către ea a opiniei publice (atât de constrângătoare la ţară), senzualitatea afirmată cu pudoare, dar fără complexe au la origine reprezentarea iubirii în poezia populară românească.



Tag-uri:

Alte articole din categoria:

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000