EVZ

CHINA, locul în care oamenii NU ZÂMBESC

Până și la standurile care vând mâncare pe stradă, tinerii așteaptă în tăcere și serioși
Autor: | | 6 Comentarii | 7601 Vizualizari

La sfârşitul săptămânii trecute am ajuns pentru a doua oară în China, la Beijing. Mai detaşat decât la prima vizită şi cumva familiarizat cu oraşul, mi-a atras atenţia o linie generală de comportament a chinezilor: nu zâmbesc aproape niciodată. Practic, în afara copiilor, maturii au toţi o mină îngrijorată.

Scriam după prima vizita că mai nimeni nu vorbeşte o limbă străină. Aşa a fost şi acum, dar cu diferenţa că acum am constatat că majoritatea celor care interacţionează cu străinii prin natura meseriei au instalat pe telefon un program care prin traducere facilitează conversaţia. Aşa că de data asta a fost mai simplu să mă înţeleg cu ei.

Primul aspect care mi-a suscitat interesul la noua deplasare a fost tipul de avion cu care urma să zbor de la Frankfurt la Beijing, un A380-800 – cea mai mare aeronavă de pasageri din lume. Eram curios să simt cum se comportă la turbulenţe. Ştiu, o curiozitate cam bolnavă, dar eu o aveam. Se comportă fantastic. Efectiv simţi că eşti într-o barcă pe valurile line ale unei mări calme.

Aeroportul în care eşti monitorizat permanent

Şi am ajuns la Beijing. După ce am luat viza provizorie am ajuns la vamă unde trebuie să declar un bagaj. După câteva zeci de minute, timp în care un vameş se tot plimba cu actele mele din birou în birou, mă duc la cea care părea şefa echipei şi o întreb dacă mai durează mult că deja stau de o oră pe acolo. Răspunsul ei m-a lăsat fără replică: „Nu sunteţi de o oră la noi în birou. Aţi stat 35 de minute la coadă la viză, aţi făcut 10 minute de acolo până la biroul nostru şi aici sunteţi doar de 20 de minute”. Femeia ştia tot ce am făcut din momentul în care am coborât din avion şi mi-a spus-o pe un ton foarte liniar, fără pic de intonaţie.

FOTO: Dragoste de Beijing: o domnișoară curăță urechile iubitului

Cum am renunţat la ideea de a vizita oraşul

Într-un final îmi primesc actele şi mă duc la hotel hotărât ca de data asta să vizitez centrul oraşului. Şi am rămas cu hotărârea. De ce? La hotel totul era aranjat pentru un transfer în centrul oraşului şi stabilisem că mă întorc spre miezul nopţii.

Până la ora stabilită să plece maşina, m-am gândit să merg la un restaurant din zonă să mă pun pe picioare după 17 ore de zboruri cu una din supele lor care efectiv te revigorează instant. Nu am mers mai mult de 100 de metri până la restaurant, dar miam dat seama că este imposibil să merg jos. Combinaţia de căldură extremă cu praful din Beijing făcea aerul irespirabil aşa că mi-a schimbat instant planurile.

La masă cu familia, dar cu nasul în telefoane

Am hotărât să mănânc ceva şi să mă întorc la hotel să stau la piscină. În local un detaliu mi-a atras atenţia: oamenii erau la masă cu familiile, dar nimeni nu zâmbea. Toţi mâncau în tăcere şi îşi butonau telefoanele, nici măcar nu vorbeau între ei. Contrariat de observaţie mă întorc la hotel, unde văd aceeaşi atitudine. Oamenii erau extrem de serioşi.

În drumul spre piscină am mai trăit o scenă care mi s-a părut amuzantă. La intrarea în curtea piscinei erau două angajate care insistau să îmi dea un prosop. Eu tot încercam să le explic că nu am nevoie de prosop, că vreau doar să stau la bar, să beau o bere şi să citesc ceva.

Faza era cu atât mai haioasă cu cât comunicam cu ajutorul telefonului în care ele vorbeau, îl îndreptau spre mine ca să aud traducerea, după care venea rândul meu să vorbesc în telefon şi ele să asculte. Replicile s-au repetat vreo câteva minute şi la un momentdat nu am mai rezistat şi am început să râd. Ele şi-au păstrat mina serioasă şi insistau să iau prosopul. M-am lăsat păgubaş şi am mers la terasa unuia dintre restaurantele hotelului. 

Cum m-au scăpat de un stres singurii chinezi pe care i-am văzut râzând

Singurii oameni pe care i-am văzut răzând sau plângând, adică să îşi manifeste prin mimică trăirile, au fost copiii. Şi tot ei au reuşit să mă facă să zâmbesc în avionul cu care am zburat spre Hong Kong. Aproape de aterizare, avionul a intrat într-o zonă de turbulenţe.

Ei bine, atunci când turbulenţele se întâmplă la 10.000 de metri altitutine te gândeşti că unde poate coborî, cade 100 de metri şi oricum va da din nou de masă de aer. Dar când intră într-un gol de aer când e la doar câteva zeci de metri altitudine îţi stă puţin inima.

La aceste turbulenţe de la Hong Kong în avion era o tăcere de mormânt, moment în care se aud câţiva copii strigând de satisfacţie. Lor li se părea distractiv legănatul aeronavei. Am început să râd şi eu, gândidu-mă la ironia situaţie de a fi scos dintr-o situaţie stresantă de nişte copii care nu percep frica. Aceasta a fost a doua mea vizită la Beijing şi, dincolo de seriozitatea locuitorilor, China este o ţară în care abia aştept să mă întorc.



Tag-uri:

Alte articole din categoria:

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000