EVZ

COȘMARUL rețelelor sociale: BIG BROTHER suntem noi!

Elisabeth Levy
Autor: | | 1 Comentarii | 849 Vizualizari

Alienarea digitală afectează grav natura umană. Lumea digitală a devenit o ideologie, o religie care nu tolerează ereticii.

Un excepțional interviu cu jurnalista și gânditoarea franceză Elisabeth Lévy pentru cotidianul Le Figaro.

Am devenit propriii noștri cenzori?

Amuzanta și totodată terifianta noastră epocă transformă în realitate coșmarurile lui Tocqueville și Orwell reunite. Odată cu dezvoltarea rețelelor de socializare, tehnologia digitală pretinde să împlinească simultan două aspirații ale societății: egalitatea și transparența totală. Însă, departe de a-și ține măreața promisiune a unei lumi pacificate prin conexiunea tuturor cu toți și eliberată prin accesul tuturor la toate, epoca rețelelor de socializare este cea a supravegherii tuturor de către toți și cea a intoleranței fiecăruia față de tot ce nu este ca el.

Există într-adevăr un sat planetar, care este populat de mahalagioaice care își spionează contemporanii cu scopul de a le face bine. Dacă adăugăm prezența telefoanelor-spion, partea noastră de existență despre care putem spune că nu privește pe nimeni se reduce pe zi ce trece.

Omul digital este un securist față de fratele său – căruia îi supraveghează moravurile, limbajul și averea – așteptând ziua în care un algoritm ne va putea ghici gândurile pe baza cumpărăturilor și călătoriilor noastre.

Rețelele sociale nu sunt regatul blândeții: se schimbă aici cu mult mai multe invective decât argumente, iar rivalitatea mimetică este un motor mai puternic decât gustul celorlalți. De unde și linșajul oricărei personalități care mărturisește că are un salariu mare – cu excepția fotbaliștilor sau actorilor care își cumpără privilegiile prin adeziunea lor zgomotoasă la marile cauze.

În fine, internetul nu a abolit ierarhiile, ci a creat altele noi, și mai nedrepte: pe rețelele de socializare, cine face mai multă gălăgie învinge.

Omul conectat este un om înlănțuit?

Faptul că există o dimensiune alienantă în tehnologie, să am iertare, dar nu este ceva nou. Ceea ce trebuie înțeles este singularitatea alienării digitale și modul în care ea afectează antropologia umană în sensul cel mai concret al termenului.

Nu se poate spune că există o abundență de lucrări pe această temă și de altfel nici nu este ușor să imaginezi lumea care va veni. În așteptarea unor noi concepte pentru a o analiza, această alienare se vede cu ochiul liber.

Oricine o resimte: aceste ustensile, care ar fi trebuit să ne elibereze de toate poverile realității, ne-au făcut mai puțin liberi; aceste proteze care pretind că ne facilitează viața ocupând-o în totalitate ne fac mai puțin prezenți în lume și pentru alții.

Un prieten mi-a trimis acest frumos citat din Baudoin de Bodinat:

„Uitați-vă la acest grup de prieteni de la cafenea, la acest cuplu de la restaurant, fiecare având dinaintea sa o interfață tactilă: se observă imediat că nici unul dintre ei nu este cu totul acolo, împreună cu ceilalți (...) Fiecare așteaptă deci în mod evident altceva decât să fie acolo, se gândește la alte lucruri și, ca să zicem așa, face anticameră și stă alături de alții în fața ușii unei multitudini de posibilități, care s-ar putea întredeschide pentru ei în orice moment.”

Această observație este valabilă și pentru lectură. Internetul pune biblioteca universală la dispoziția oricui. Un calculator îți permite să ai acces la toate capodoperele artei mondiale și, în plus, la sute de lucrări despre fiecare dintre acestea; pe scurt, ceea ce se numește marea cultură. Însă ce loc ocupă aceasta în fluxul torențial al conexiunilor, al cumpărăturilor și al „like”-urilor? Cum să te oprești pentru a citi când ești neîncetat convocat de „multitudinea de posibilități”?

Deci servitutea noastră este voluntară...

Nu mai mult decât față de electricitate: putem alege să ne lipsim de ea, dar atunci nu am mai trăi ca toată lumea.

Aveți dreptate, suntem sclavi voluntari, ba chiar cerem și mai multă alienare atunci când stăm la coadă pentru a avea ultimul model din cutare sau cutare smartphone.

Însă nu tehnologia este cea care ne aservește, ci venerarea permanentă a tehonologiei, cultul pe care i-l dedicăm: digitalul nu este doar o nouă ramură a științei și a tehnicii, care deschide noi posibilități, este o ideologie, o credință care nu îi tolerează pe eretici, o viziune a lumii care pretinde un om nou.

Nu sunt tehnofobă, dar nici nu vreau să devin acest om nou. Iar dacă majoritatea părinților încearcă s-și păzească copiii de la a-și petrece prea mult timp în fața ecranelor, poate că nu o fac din sadism, ci pentru că au constatat că aceasta nu îi face nici mai buni, nici mai fericiți.

Denunțați presiunea socială exercitată prin rețelele sociale. Este adevărat în cazul #MeToo, însă rețelele sociale au fost și o unealtă reală de eliberare a cuvântului în multe domenii tabu...

Serios? Care sunt acelea? Și orice vorbă este demnă de interes numai pentru că tratează un subiect tabu? Nimeni nu poate pretinde că libertatea noastră de expresie este mai mare astăzi decât cu zece ani în urmă, când Facebook era embrionar și Twitter nu exista.

Cum se explică fenomenul că acest cuvânt „eliberat” naște mai puțină libertate? Prin faptul că fiecare este gata să apere cu la fel de multă furie eliberarea propriei exprimări și cenzurarea exprimării celorlalți.

Totuși, nici aici problema nu apare de la rețelele sociale în sine, ci de la puterea pe care le-o acordăm. Dacă media tradiționale nu ar pierde vremea comentând ceea ce gândesc sau spun rețelele sociale (care nici nu gândesc, nici nu vorbesc), dacă politicienii nu ar face din umorile rețelelor criteriul lor de acțiune, acestea nu ar avea nici o influență.

Însă toată lumea se comportă ca și când aceste rețele ar fi o reprezentare legitimă a voinței populare. Mai mult, ca și cum ar fi un tribunal chemat să judece în numele său.

S-a văzut în cazul #MeToo: pe rețelele sociale, toate garanțiile, toate formele de justiție sunt suspendate. Fără dezbateri în contradictoriu, fără prezumția de nevinovăție, fără drept la apărare, gloata este cea care judecă și, de cele mai multe ori, obține condamnarea „vinovatului” la moarte socială.

Facebook și mai ales Twitter nu sunt mai degrabă un teren de joc privilegiat al minorităților militante?

Ceea ce este sigur este că nu reprezintă Franța. În afara anumitor medii, printre care presa, cunosc foarte puțini oameni care au un cont de Twitter. Și, ceea ce este mai important, pe FB și Twitter, cei care creează masa critică sunt activiștii organizați, care, prin efectul repostării și al distribuirii, dau impresia unor veritabile armate virtuale. Însă, ca în cazul petițiilor online, cifrele nu au nici o semnificație, cu excepția celei pe care presa vrea să le-o confere, rumegându-le cu un aer grav, preocupat.

Militantismul de pijama cere puțină angajare, însă nu are influență în lumea reală decât atunci când media și politicienii cred asta.

La ceva timp după lansarea campaniei „Balance ton porc” (varianta fracenză a #MeToo – n.r.) și după mii și mii de mesaje postate sub acest haștag, anumite feministe au făcut apel ca victimele să iasă în stradă: în toată Franța au fost mai puțin de 500 de persoane!

Este sindromul „Nopții albe”, toți comentatori vorbesc despre aceste revolte digitale ca și când ar fi vorba de mari revolte populare.

Poate că la urma urmei nu cunoaștem decât o infimă parte (cea mai puțin interesantă) din ceea ce se întâmplă pe aceste rețele. Există, după cum mi se spune, în adâncurile Facebook și chiar Twitter, dezbateri pasionante, ba chiar turniruri intelectuale. Atâta doar că nu aceste dezbateri, ci somațiile, invectivele și delațiunile reluate de ziariști dau tonul dezbaterii publice.

Nimic nu îngrozește mai mult un politician, un patron sau un artist decât un „bad buzz”. Căteva mesaje pe Twitter ar fost suficiente pentru ca Bruno LeMaire să își prezinte scuze pentru că a denunțat denunțurile (în toamnă, ministrul Economiei s-a exprimat împotriva denunțurilor din campania „Balance ton porc”, dar, în urma reacției furioase a rețelelor sociale, preluată și exacerbată de presă, a retractat și și-a cerut iertare – n.r.).

Luați apărarea unei idei puțin mai șocante pe platourile de televiziune și veți fi avertizați: „Atenție, o să vă suiți în cap rețelele de socializare!”

Este imperios necesar să facem toată lumea să înțeleagă că putem supraviețui bine mersi. Tocmai ignorând aceste reacții!

Totuși, nu pentru puterea lor subversivă puternicii Lumii detestă atât de mult rețelele sociale?

A fi detestat de puternicii Lumii este o calitate excelentă care dovedește cel puțin o anumită libertate a spiritului. Totuși, acest lucru nu garantează nici moralitatea, nici talentul. Dar să fim serioși, dacă mai marii Lumii nu înghit rețelele sociale, este pentru că ele formează un cler concurent... Într-un articol intitulat „Războiul Adevărurilor”, Marcel Gachet scrie că „post-adevărul este respingerea adulterină a corectitudinii politice”... Are dreptate. Dacă trăncănim tot ce ne trece prin cap pe rețelele sociale, este în mare parte din cauză că nu suntem capabili să spunem ceva pe scena publică. Cu toate acestea, nu suntem obligați să alegem între cele două!

În spatele intenției președintelui Republicii de a lupta împotriva „fake news” se ascunde o dorință a statului de a pune sub control opinia publică?

Nu îndrăznesc să cred într-o ambiție atât de grotescă! În spatele acestei noi cruciade se ascunde mai ales intenția de a demonstra că se face ceva împotriva unui fenomen care nu are nimic nou, cu excepția numelui englezesc cu care a fost împopoțonat. Propaganda, dezinformarea, calomnia sunt la fel de vechi ca informația însăși, și nu sunt convinsă că credulitatea și vulnerabilitatea la gogorițe, pe care astăzi le numit complotism, sunt atât de noi.

Acest lucru ne îngrijorează tocmai pentru că, într-o lume saturată de informații, cineva a putut crede cu naivitate că o formă de adevăr imanent poate fi impusă tuturor.

Or, dincolo de un negaționism delirant, de la Holocaust la 11 septembrie, asistăm la o proliferare de adevăruri care intră în concurență unele cu altele.

Acest relativism nu poate fi remediat prin instituirea unui adevăr oficial (în care nu crede nimeni, tocmai pentru că este oficial), ci favorizând lupta loială de argumente și de opinii. Într-o luptă loială, adică rațională, vreau să cred că „adevărurile adevărate” se vor impune în fața celor false.



Tag-uri:

Alte articole din categoria:

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000