EVZ

Crimele unui militar fără voie - încorporare, condamnare, eliberare | VIAȚA LA CURTE

Autor: | | 5 Comentarii | 4603 Vizualizari

Dorul de libertate îi scormonea gândurile și inima, adâncindu-i, zilnic, rănile pe care încerca să le ascundă. Ar fi dat orice pentru câteva ore de libertate.

Viața nu are găuri să poți trage cu ochiul la ce va urma. Și, la o adică, n-ai nicio garanție că ai putea schimba ceva. Lucian primise ordinul de încorporare ca o pedeapsă: un an și patru luni într-o unitate militară din Berceni. Tineri cu înfățișări ciudate, strânși gloată în răcoarea dimineții, privind zăpăciți și temători spre ma- mele ce-și ascundeau lacrimile în pumni.

Parcă am pleca la război! Ce naiba jeliți așa? Își spunea indignat Lucian. Pe el nu-l însoțise nimeni, iar singurătatea asta îi irita și mai mult nervii. Ura armata și uniformele militare, ura că era obligat să ducă o viață pe care nu și-o dorea.

După 10 luni se simțea alt om : avea sufletul atât de pustiu, că-i crescuse- ră bălării. Era de nerecunoscut. Mânca rar, fără foame, privindu-și camarazii cum se imbecilizează, dormind la comun și masturbându-se pe ascuns sub pături. E miezul nopții și Lucian stătea în post. Cu arma pe umăr, părea o gloabă înhămată la jug, sătulă de muncă și de viață. Își înfigea privirea adânc în întuneric, încercând să-și imagineze luminile și zgomotul orașului în care oameni fără griji dormeau în paturi pufoase, strângând în brațe trupuri iubite.

Dorul de libertate îi scormonea gândurile și inima, adâncindu-i, zilnic, rănile pe care încerca să le ascundă. Ar fi dat orice pentru câteva ore de libertate. Ceasul greu al deciziei sosise: acum ori niciodată. Nu-și mai amintește cum a sărit gardul unității fără să alerteze pe nimeni. Cu arma în mănă și cu inima bătând să-i sfâșie uniforma, gonea pe străzi ca un nebun. Unde voia să ajungă? Cine mai știe? Nicăieri și oriunde. Incapabil să-și adune mințile, beat de libertate și groaznic de obosit, s-a așezat pe marginea unei borduri.

Ce dracu am făcut? Dacă mă caută ăștia? Cum mă întorc înapoi? Nu, înapoi eu nu mă mai duc! Mai bine mor.

Și tot purtând dialoguri imaginare cu propria conștiință, l-au cuprins brusc teama și remușcarea. Și-a ridicat ochii spre cer, căutând răspunsuri, dar cerul era mut. Dumnezeu nu-l iubise niciodată, probabil nici nu se sinchisea de zbaterile lui.

Avem timp să terminăm rapoartele astea într-o oră?

Hai că le scriu eu și tu îmi dictezi.

Lucian a tresărit speriat. Nu era singur. Se auzeau voci în spatele lui. A strâns puternic arma la piept și a privit peste umăr.

O mașină de poliție! Ăștia pe mine mă caută.

Trebuia să ia o decizie rapidă.

Ce porcărie cu rapoartele astea. Pierzi o grămadă de timp.

Mie imi spui? Sunt așa de obosit. De o lună de când s-a născut Ana nu mai închid un ochi. Măcar aici e liniște. Nu spăl biberoane, completez hârtii.

Taci că și a mea vrea copii. Nu mă speria acum cu biberoane și nopți nedormite.

Dialogul celor doi polițiști suna, în urechile lui Lucian, ca o condamnare la moarte: raport, hărtii. Nu voia să se predea!

Își simțea mintea impietrită, iar degetele mainii căutau deja forma trăgaciului. S-a apropiat de portiera mașinii, ca o umbră neagră și difor-mă, descărcând, fără discernământ, toate cartușele în trupurile celor doi polițiști.

Erau prea tineri ca să creadă că pot muri. Și prea nevinovați. Pe unul avea să-l plângă un prunc abia născut și o soție sfâșiată de durere, pe celălalt o fată tânără și frumoasă, ce se visa mireasă.

Viața lor s-a ridicat ușoară ca un fum, scutindu-i de corvoada întoc- mirii rapoartelor și de oboseala biberoanelor și a scutecelor.

S-a dat alarma generală- era căutat un militar în termen, înarmat, periculos, care ucisese cu sânge rece doi polițiști.

Procurorul desemnat să se ocupe de caz venise să asiste la autopsia celor două cadavre. Băieți tineri, ciuruiți de o armă dezlănțuită, destine frânte mult prea devreme și fără rost.

Pe ăsta l-a îngăurit bine de tot. constata rece și sec medicul legist. Un copil. Abia îi născuse nevasta. Ce nenorocit, domne, ce nenorocit!

Procurorul a înghițit în sec, gândind că acasă îl așteptau două brațe calde de copil și doi ochi voioși care- i spuneau tati. Cum ar fi fost dacă în locul polițistului....

Și-a alungat gândurile negre cu un gest violent al mâinii, scrâșnind din dinți și sperând că va găsi criminalul cât mai repede.

Deși văzuse zeci de cadavre, ochii aceia umezi și reci nu-i va uita toată viața.

În timpul ăsta, moartea își făcea de cap prin oraș, jucând țintar cu viețile unor oameni ce n-aveau habar că și- au încheiat treburile pe pământ.

Bogdan, soldat în termen, primise învoire să meargă la dentist. În drumul de întoarcere, ceasul rău l-a făcut să se abată de la traseu. Iubitor de animale, s-a gândit să-i facă o bucurie câinelui din unitate și a plecat să caute un petshop. L-a găsit și a cumpărat fericit mâncare și câteva jucării.

Fără să-și dea seama, a depășit timpul pe care îl avusese la dispoziție, iar acum alerga, disperat de teama unei pedepse, către unitatea militară.

Prin toate cartierele, poliția îl căuta disperată pe ucigașul în uniformă, având misiunea de a legitima orice soldat ce s-ar fi aflat în afara unității din care făcea parte.

Bogdan, încărcat cu plasele de mâncare și jucării, s-a gândit să scurteze drumul printre blocuri.

Stai pe loc! L-au somat doi polițiști.

Palid și tulburat, acesta a încetinit pasul. Gura i se încleștase și nu putea spune nimic. Moartea venise să-și ia, din nou, tributul.

Nu te mișca! I-a strigat unul dintre ofițeri.

Era prea târziu. Bogdan a început să alerge fără sens printre mașini și blocuri, gândindu-se îngrozit la urmările faptei sale. Era un fricos. Așa și?

Obosiți de urmărirea suspectului, cei doi polițiști s-au oprit să-și tragă sufletul.

Ne scapă! a strigat unul și a scos pistolul Carpați, ochind, Dumnezeu știe ce.

Un singur glonț a fost de ajuns să-i facă inima fășii. Atâta precizie, din partea unei arme de doi bani, care cu greu atinge o țintă fixă în poligon...

Bogdan a căzut secerat. Polițistul care a tras a îngenunchiat: cum să omori un om aflat în mișcare, la o distanță de 60 metri cu un pistol Carpați ? Cum ???

Ce glume proaste le făcea destinul!

Vestea se răspândise numaidecât.

Asasinul în uniformă fusese prins și ucis. Cazul putea fi închis.

Procurorul a fost chemat la unita- tea militară. Răsufla ușurat, dar nu putea să se bucure. Moartea îi părea o pedeapsă prea ușoară pentru câte vieți distrusese acest soldat.

Nu e el. Au omorât pe altcineva...

Un nou cadavru se alătura cauzei. Iar Lucian era încă liber.

Oare câtă moarte poate să încapă între coperțile unui dosar ?

Cum să-i explici familiei îndu- rerate că unicul lor fiu, plecat să-și slujească patria ca militar în termen, a fost confundat cu un criminal și omorât când mai avea câteva zile până la liberare ?

Telefoanele secțiilor de poliție nu mai făceau față apelurilor prin care diferiți cetățeni anunțau că l-au vă- zut pe Lucian, ucigașul în uniformă, ba în gară, ba la metrou, ba prin nu știu ce piață sau parc.

Într-un final, a fost identificat și încercuit într-o localitate de la marginea Bucureștiului. Nemâncat și nedormit de câteva zile, părea zdrobit, veștejit, pierdut. Și-a dus arma la piept și a tras.

Dar morții îi place să ne aleagă singură, nu să ne dăruim noi, când avem chef. Iar de Lucian, se pare, că nu avea nevoie. Omul ăsta trebuia să își plătească altfel crimele.

Glonțul i-a ocolit inima și plămânii, secționându-i câteva coaste și arzându-i carnea în locuri nepericuloase. Nu-i venea să creadă că e încă viu. Cu o mânie posomărâtă și do- moală s-a predat.

Sub povara îngrozitoare a rațiunii înțelegea că viața lui luase un alt fel de sfârșit.

Pe patul de spital a vrut să vorbească cu procurorul. Încerca să fie stăpânit, dar, după câteva cuvinte, a izbucnit în plâns. Avea 20 de ani – era un copil.

Atâtea întrebări care nu-și vor găsi niciodată răspunsuri, atâtea inimi zdrobite de durere, atâta suferință nemiloasă.

Disperarea îl impinsese dincolo de gardul unității militare, frica îi apăsase degetele pe trăgaci, setea de trăi îi cruțase viața. Simțea lacrimile cum îi urcă încet, din inimă, în gât și se izbesc violent de marginile ochilor.

A primit pedeapsa maximă: închisoare pe viață.

Dar cum nimic nu este veșnic, după 21 de ani a fost eliberat pentru bună purtare. Pare același om, dar mâinile timpului i-au subțiat mult trupul, brăzdându-i cute adânci pe chip. Veșnicia e doar pentru moarte, pe pământ toate au un sfârșit.



Tag-uri:

Alte articole din categoria:

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000