EVZ

Criminalul și Știrile de la ora cinci. Viața la Curte

Autor: | | 1 Comentarii | 3954 Vizualizari

Uneori moartea e o rușine. Nu pentru că vine neinvitată, hâdă și cruntă ca un vis urât, ci pentru nepăsarea cu care noi, muritorii, o tratăm.

Apropiații te plâng cu lacrimi ce lasă dâre trecătoare, cei care te-au cunoscut îți șterg amintirea din straturile superficiale ale minții, dispari din agenda telefoanelor, din lista de persoane care primesc mesaje de sărbători, prăpastia uitării te cuprinde cu totul.

Adrian își punea în ordine maldărele de dosare ce zăceau în nelucrare. Praful adâncea și elimina orice șansă ca, vreodată, să-și găsească o finalitate, o soluție, o rezolvare. Erau, în mare parte, cauze cu autori necunoscuți, un fel de oi negre ale fiecărei statistici, o rușine pe obrazul poliției. Nu-i păsa.

Din fericire, existau pușcăriași care, dorindu-și condiții de detenție mai bune, își asumau furturi, tâlhării, crime, despre care n-aveau habar.

- Domnule inculpat, poate explicați și instanței cum ați reușit, de unul singur, să spargeți 160 de mașini în cinci zile.

- Cine mai știe, doamna președinte?

- Și, ce culoare avea mașina din care ați furat servieta?

- Da ce, eu îmi mai amintesc ?

- Măcar marca o știți ?

- Nu aleg, fur orice.

- Sunteți sigur că dumneavostră ați săvârșit toate acele furturi auto?

- Cum sunt sigur de numele meu, doamna președinte.

Și, uite așa, cu complicitatea și nepăsarea unui întreg sistem, dosarele cu autori necunoscuți își găseau rezolvarea. Până la urmă, vina era a tuturor și a nimănui. Ce pretenții să ai ca cinci oameni să prindă criminali, să dovedească hoți, să aresteze violatori, să destructureze structuri organizate? Niciuna. Uman, este aproape imposibil.

Zilnic apare un dosar mai important, iar precedentul e lăsat pradă prescripției nemiloase. E ora patru. Adrian și-a privit ceasul. S-a ridicat mecanic de pe scaunul ros de uzură, a aruncat câteva hârtii în fișet și a plecat salutându-și colegii de birou. Se gândea cum ar fi să-și poată cumpăra o mașină nouă. Sau măcar una care să meargă. Era sătul până peste cap de nenorocirea asta de Ford care îi mâncase nervii și banii. Și nici măcar aer condiționat nu avea. Cum era de așteptat, mașina parcă îi citise gândurile negre și nici în ruptul capului nu se lăsa pornită.

- Alo, Ionică, iar nu merge coaja asta. Cum dracu fac să ți-o aduc? Naiba s-o ia, ți-o dau de tot. Că la tine văd că-i place.

Ce om bun era Ionică! Avea un mic service la un colț de cartier, dar meșterii erau pricepuți și ieftini. În plus, nu-l refuzau niciodată.

- Vin eu, șefu, cu o platformă. Sunteți la secție ?

- Hai că te aștept.  Nu mă mai duc acasă.

În 30 de minute Ionică, plin de har divin într-ale mecanicii, reușise să trezească bătrânul Ford.

- Șefu, asta se cere dată! Am un prieten care vinde un Opel. Merge brici, eu garantez. Pe asta la fier vechi, că nu se mai poate.

Adrian era din ce în ce mai amărât. Cu ce naiba să-și ia altă mașină? 

- N-am bani, Ionică. Asta e, o să merg pe jos. Peste câteva zile, Adrian s-a trezit cu mecanicul în birou. În uniforma lui portocalie și plină de ulei, dar cu vești bune.

- Șefu, am vorbit cu amicul ăsta al meu cu Opelul. Zice că vi-l dă în rate. Și primește la schimb și Fordul. Ce ziceți?

- Ce să zic, Ionică? Dacă tu garantezi, mă bag. Îți rămân dator, omule.

Și, uite așa, Adrian s-a pricopsit cu un Opel care i-a calmat nervii din trafic. Se gândea cum ar putea să-i mulțumească mecanicului care îl ajutase și a cotit brusc spre service-ul unde se simțea ca acasă.

L-a găsit pe Ionică îmbrăcat în haine negre, cu fața amărâtă și ochii umflați de plâns.

- Ce s-a întâmplat, Ionică? Ce ai pățit ?

- Nimic, șefu. I-am făcut lui tata pomana de un an.

- Îmi pare rău, nu știam că a murit.

- N-a murit de moarte bună, șefu. Dar cel mai tare mă amărăște că ăla de l-a omorât e încă liber.

- Ce spui? Cum liber?

- Uite cum auziți. Că așa merg lucrurile la noi.

- Adică tu știi cine l-a omorât?

- Da cum nu? Nu ne-a chemat nimeni să ne spună nimic. Tot satul știe, au dat și la știri.

Adrian se simțea dator să aibă o atitudine, să facă ceva pentru omul ăsta resemnat și distrus.

- Cum îl chema pe taică-tu ? Dă-mi un pix. La ce parchet e?

- Ce parchet?  Noi am făcut plângere la poliție. 

Adrian s-a răscolit până dimineață. Și-a amintit de stivele de dosare cu autor necunoscut și de lejeritatea cu care erau puse în cârca unor nevinovați. Iar ca Ionică erau, probabil, mii de resemnați care nu mai așteptau decât pedeapsa divină. 

- Angela, am și eu nevoie de dosarul ăsta. Și îi arată numele mortului. E cu autor necunoscut.

- Du-te și caută în camera de sus. N-am timp acum.

- Ajută-mă, te rog, e o chestie personală.

Șase ore au răscolit prin cutii ce ascundeau vieți și destine distruse. Nimic. Tatăl lui Ionică era de negăsit.

- Dacă e mai vechi de un an căutați degeaba aici. Le-a spus un coleg. Vedeți la subsol.

- Măi oameni buni, în dosarul ăsta se știa cine e criminalul. Cum dracu a ajuns la beci?

- De parcă n-ai ști cum se întâmplă.

Au coborât în subsol, printre cutiile călărite de șobolani și gândaci. Totul mirosea a moarte, mucegai și nepăsare.

- Uite-l aici. Să-l luăm sus.

Adrian a început să scotocească în cutie – un certificat de deces, un proces verbal, un raport medico-legal și două CD uri pe care scria Știrile de la ora cinci.

- Hai să vedem ce-i cu CD-urile astea.

- Nu pot să cred! Pro Tv- ul l-a filmat și pe criminal și martorii din noaptea crimei. Cât de tâmpiți au putut fi ăia de au îngropat dosarul ăsta? Mergeți la procuror și cereți o ordonanță de reținere. Luați-l pe ăla la audieri și strângeți și toți martorii.

- Acum? Ce-i atâta grabă? Nu pleacă nicăieri.

- Acum!

În trei ore, criminalul era adus în cătușe. A mărturisit crima cu naturalețea omului care se știe vinovat și împăcat cu soarta.

- Ne-am îmbătat și ne-am luat de la o muiere. În drum spre casă am oprit la Nelu la cârciumă să mai bem ceva. Când am plecat, iar ne-am apucat la ceartă. I-am băgat cuțitul în spate și m-am dus să mă culc. A doua zi am aflat că a murit, paștele mamii lui de bețivan.

- Și de ce nu te-ai predat, omule?

- Da ce-s prost? Dacă nimeni nu m-a întrebat nimic.

- Cuțitul îl mai ai?

- A rămas în el, că eram prea beat să-l mai scot.

Adrian era negru de furie.

- Sunați la șeful de post din sat. Trebuie să fie la ei cuțitul.

Avusese dreptate, acolo era. Dar nimeni nu se deranjase să-l denumească arma crimei, ori să-i verifice amprentele.

În așteptare erau și șapte martori care abia așteptau să confirme povestea criminalului. Niciunul dintre ei nu putea să explice de ce tăcuse atâta timp. Le fusese mai drag să vorbească cu presa, să se vadă la televizor, să-i afle lumea.

Ce se întâmplase? Nea Tudose, tatăl lui Ionică, era dogar într-un sat uitat de Dumnezeu. Îi erau dragi femeile și băutura, deopotrivă. Vasile, prietenul lui din copilărie, îi era tovarăș de pahar și confident la toate cuceririle.

Până într-o zi, când nea Tudose i-a povestit cum o cucerise el pe Floarea, croitoreasa din sat.

Vasile văzuse întuneric în fața ochilor – el o iubea pe Floarea, iar blestemata aia de muiere îl tot refuzase. Când a priceput el de ce, i-a pus gând rău lui Tudose. Și, dintr-una în alta, au început să-și arunce cuvinte grele și vorbe de ocară. Vasile ucisese fără nicio tresărire, cu mintea înecată de ură și alcool. Scăpase satul de un curvar.

Bietul Tudose, murise ca un câine în șanț. Adunat de pe drumuri abia după ce un cortegiu de muște îi vestiseră moartea, n-a stârnit mila nimănui. Băiatul lui de la oraș, Ionică, fusese anunțat de Floarea, croitoreasa :

- A murit taică-tu de mâna lui Vasile. Vino să-l îngropi că ăștia îl bagă în groapă fără popă și fără cruce.

Ionică suferise puțin, dar grijile și propria viață o luaseră înaintea durerii. Și, uite așa, nea Tudose a mai murit o dată, între coperțile unui dosar de omor cu autor necunoscut. Norocul și priceperea băiatului i-l scoseseră în cale pe polițistul Adrian, cel cu ghinion la mașini. De milă, de rușine, de furie, polițistul reușise să trimită sufletul mortului împăcat pe lumea ailaltă. Cu ajutorul Știrilor de la ora cinci, oamenii legii aflaseră un mister de toți cunoscut – autorul crimei. Se felicitau acum că nu se trezise vreun pușcăriaș rătăcit să-și ia pe umeri omorul, că atunci să te vezi...



Tag-uri:

Alte articole din categoria:

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000