EVZ

Cu prostul la vânătoare | Viața la Curte

Eliza Ene-Corbeanu
Autor: | | 0 Comentarii | 1415 Vizualizari

Tovărășia oamenilor inteligenți îl făcea să pară grav și tăcut. În realitate, era un idiot ce adormea cu lingura în gură, mărginit la minte, invidios și ticălos.

Sleit de puteri și golit de idei, taică- său renunțase la speranța că Paul îi va duce renumele mai departe. În definitiv, medicina românească îi recunoștea meritele, iar asta începuse să îi fie de ajuns. Fiecare om e nefericit în felul lui, așa că doctorul își îneca tristețea în fericirea de pe chipul celor pe care îi salva în fiecare zi.

Rămas văduv de timpuriu, cu un copil pe cap cu care nu știuse niciodată ce să facă, trecuse prin viață ca o umbră ce capătă mii de forme, dar niciodată un trup. Se simțea gol și bătrân. Paul era singura rămășiță care-i mai amintea de soția pe care o pierduse neputincios.

Numai că acest copil bătrân, care în scurt timp avea să împlinească 40 de ani, se încăpâțâna să rămână un cretin, cu gândurile veșnic aiurea, inutil și respingător ca o poamă stricată. Intrase la medicină, Dumnezeu și taică-su știu cum, dar abandonase după prima sesiune.

- O să mă omoare oboseala asta. Vrei să ajung ca mama?

- Să nu te compari cu ea. Maică- ta stătea în laborator câte 17 ore pe zi. Tu nu reziști nici 30 de minute cu pixul în mână.

După care a vrut să facă economie, apoi drept, sociologie, științe politice. Zece ani au zburau lăsând urme adânci pe chipul doctorului care nu-și mai dorea pentru fiul lui decât o nevastă care să-l suporte și, poate, vreo 2-3 nepoți în care să își pună speranța.

Dar și la capitolul femei viața îi scrisese un scenariu prost lui Paul. Cu un vocabular limitat la câteva zeci de cuvinte, pe care le tot combina și le siluia în fel și chip, reușea să pună pe fugă chiar și femeile plătite să-i facă pe plac.

- I-or plăcea bărbații, încercau să-l consoleze prietenii. Doctore, e mare, lasă-l să se descurce.

- Nu mă are decât pe mine. Se răsucește maică-sa în mormânt, dacă l-aș abandona.

Deși era un chirurg renumit, ce se lua zilnic la trântă cu moartea, smulgând din brațele ei oameni ce nu-și încheiaseră treburile pe pământ, doctorul avea o pasiune – vânătoarea.

- Zău că nu înțeleg. Tu care salvezi atâtea vieți, cum poți ucide niște animale nevinovate?

- O să mă biciuiască Dumnezeu în cer pentru asta. Până atunci, lasă-mă să păcătuiesc.

Începuse sezonul de vânătoare și doctorul se pregătea să plece împreună cu un grup de prieteni.

- Tată, ia-mă și pe mine. Vreau să-mi deschid o afacere cu avioane private și am nevoie de domnul Tudor. Știu că te vezi cu el mâine.

- N-ai armă, ce să faci cu noi ? Vorbesc eu cu Tudor și te primește la birou.

- Te rog, tată. O să stau tot weekend- ul în casă să beau. Nu am altceva de făcut.

L-a luat, că altfel n-avea încotro. Seara s-au văzut cu toții în casa unui prieten care organiza partida de vânătoare, așezați în jurul unei mese vesele, încărcate de mâncare și băutură. Paul încerca să se bage în vorbă, încercând să-și exprime puținele idei pe care le avea, dar era veșnic de altă părere decât restul lumii. Se pierdea în amănunte și uita despre ce începuse să vorbească, încât toată lumea ajungea să se întrebe, pe bună dreptate, cum naiba ieșise așa un cretin din doi doctori străluciți.

Spre dimineață, când ceata de petrecăreți căzuse în adormire, Paul, lipsit de somn și inspirație, s-a apucat să chinuie corzile unei chitare care țipa de rușinea sunetelor pe care era obligată să le scoată.

Bunăvoința vânătorilor era pusă la aspre încercări. Siliți să se trezească mai înainte de vreme, au început pregătirile de vânătoare.

Gonacii ce înfundaseră cârciumile cu o seară înainte, așteptau, pe jumătate adormiți, comanda, scobindu- se în nas și la locuri sensibile, cu cea mai nevinovată nepăsare.

- Tată, vreau să împușc și eu ceva.

- Ferească-ne Dumnezeu. În niciun caz. Ne aștepți aici.

Și au plecat, lăsându-l în urmă plin de ciudă. Rămas singur în curte, Paul a zărit o cabană fără ferestre, lipită de coastele unei movile de pământ ce părea s-o sprijine. Scormonind, a dat peste o pușcă de vânătoare și o cutie de cartușe, suficient cât să-l împingă în păcat.

Grupul de vânători nu ajunsese prea departe, așa că se putea ține după ei. Cu mintea încă aburită de alcool și inconștiență, strângea pușca cu o fericire absurdă. Un foșnet scurt i-a atras atenția. Habar n-avea ce trebuie să facă. A apropiat arma, încordându-și puternic brațul și a început să tragă haotic.

La umbra unui tufiș se aventurase un pui de urs, maroniu și drăgălaș ca un pluș. Glonțul l-a lovit fără milă și l-a pus la pământ. O spaimă teribilă a apărut în ochii lui umezi și rotunzi, iar treptat s-a transformat în durere. Joaca și curiozitatea îl făcuseră să dea buzna, izbindu-se de pușca celui mai prost vânător.

Libertatea pare mai liberă când ești mic, iar acum, mirat de ce i se întâmplase, sta ghemuit în el, așteptând, parcă, să-i treacă buba aia mare și roșie din piept.

Urletul lui, ascuțit și crud, mișca frunzele copacilor, ca să ducă vestea tristă cât mai departe.

Îl durea cumplit și încerca zadarnic să se ridice. Ți se rupea inima bucată cu bucată, văzându-l trântit în iarbă, singur și neajutorat, capitulând atât de ușor în fața morții.

În timpul ăsta, Paul o luase la sănătoasa, lăsând în urmă puiul de urs ce devenise doar o bucată de carne, cu blană și dinți. N-avea vreo tresărire sau teamă, pur și simplu aștepta întoarcerea vânătorilor. Ascunsese pușca în mașina lui taicăsău, sub roata de rezervă, hotărât să nu recunoască nimic.

Alertați de zgomotul împușcăturii, oamenii au început să se agite.

- Costel e rănit. Repede!

- Trăiește?

- Văd că respiră. Doctore, fă ceva!

La câțiva pași de ursuleț zăcea unul dintre gonaci. Împins în pădure de o durere de burtă ce nu-i dădea pace, fusese surprins de arma lui Paul care se descărcase la întâmplare. Bietul om respira cu dureri cumplite și o arsură îngrozitoare părea să îi sfâșie măruntaiele.

- Cine naiba a tras?

Doctorul încerca disperat manevre de resuscitare.

- O să-l pierdem. Cine a fost, omule? Ce naiba căutai în pădure ?

- Băiatul matale, domnule, a șoptit muribundul, oprindu-și cu greu cuvintele ce țâșneau o dată cu sângele roșu ce-i vestea moartea.

Doctorul a înțepenit. Pentru prima oară, mâinile lui refuzau să ajute o inimă să bată, mintea lui era blocată pe imagini dintre cele mai negre, iar conștiința și datoria erau gâtuite de teama de a-și pierde unicul fiu.

În definitiv, nu era Dumnezeu pe pământ, oamenii mai și mor....



Tag-uri:

Alte articole din categoria:

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000