EVZ

Florin Iaru citește din „Sînii verzi”

Autor: | | 0 Comentarii | 101 Vizualizari

Astăzi, la ora 18.30, în Grădina Cărturești Verona (Str. Arthur Pictor Verona 13-15), va avea loc un eveniment dedicat celui mai recent volum semnat de Florin Iaru, Sînii verzi, apărut de curînd la Polirom, și în ediție digitală

Autorul va citi fragmente din volum, iar lectura va fi urmată de o discuție la care vor lua parte, alături de Florin Iaru, Alina Purcaru, Cristian Teodorescu și Doru Bușcu.

Intrarea liberă

„Cu aceeaşi vervă, economie şi exactitate lexicală (frazele au o precizie şi o cadenţă de bisturiu narativ), Florin Iaru oferă o mică panoramă de ficţiuni ingenioase, exersate în mai multe registre, de la realismul comic şi anecdote fals-moralizatoare, la un horror & fantasy desprins parcă din comics-urile ce au inspirat seria Tales From The Crypt, dar întotdeauna cu un twist stilistic. Comic-parodice, «crude şi insolite», scandaloase şi morbide, povestirile lui Florin Iaru, deşi, prin forţa restrînsă a textului, schematice din punctul de vedere al psihologiei personajelor, sînt atipice şi vin în contra unui orizont de aşteptare nu doar ficţional, dar şi moral.” (Marius Chivu)

Florin Iaru este unul dintre cei mai cunoscuţi poeţi ai generaţiei optzeciste. A fost unul dintre membrii proeminenţi ai „Cenaclului de Luni” condus de Nicolae Manolescu. A fost vicepreşedintele Uniunii Scriitorilor în perioada 1995-1996. A realizat şi a prezentat emisiuni de cultură la postul naţional de televiziune şi la TVR Cultural. Face parte din echipa redacţională a săptămînalului Caţavencii. A debutat cu volumul de poezii Cîntece de trecut strada (Albatros, 1981), apoi, alături de Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei şi Ion Stratan, a publicat Aer cu diamante (Litera, 1982). Alte volume: La cea mai înaltă ficţiune (Cartea Românească, 1984), Înnebunesc şi-mi pare rău (Cartea Românească, 1990), Poeme alese (Aula, 2002), Tescani 40238 (volum colectiv, Image, 2000), Poveşti erotice româneşti (volum colectiv, Trei, 2007), Prima mea beţie (volum colectiv, ART, 2009), Povestiri cu final schimbat (ART, 2013).

La Editura Polirom a mai publicat Fraier de Bucureşti (2011, 2015) şi o povestire în volumul colectiv Scriitori la poliţie (2016).

Poemele sale au fost incluse în antologii din Germania, Italia, Anglia, Franţa, Spania, Statele Unite, Rusia etc.

Foto autor: Cosmin Bumbuț

Fragment din „Sînii verzi”

Mama s-a înconjurat întotdeauna de tot felul de chestii ciudate, pentru că era mortală. Se spunea încă de atunci că avea în fiecare deget 10.000 de volţi. Iar tensiunea din ochii ei făcea ca părul sîrmos, încărunţit înainte de vreme, să-i stea sculat în jurul capului. Primul lucru de care îmi aduc aminte sînt mănuşile. Avea sumedenie de perechi, roz, verzi-brotac, lila, mov, albastru-cobalt. Nici n-ai fi bănuit că erau de cauciuc, toate. Am văzut cu ochii mei cum îi dădea să sugă lu’ ăla micu’ (ăla micu’ e frate-miu şi, poate nu v-aţi prins, e chiar mic). Îmbrăca un soi de harnaşament de cauciuc, cu sîni de cauciuc, în formă de pară, şi aşa îl alăpta. Nimeni nu i-ar fi dat copiii pe mînă – ce mai, nimeni nici nu vorbea cu ea, atît era de periculoasă. Cînd ieşeam pe stradă, se trăgeau obloanele, se ferecau uşile. Nimeni nu se juca cu noi din cauza ei. Ai lu’ Electrica, aşa ne strigau, am auzit eu, zi de zi. Aşa că am crescut singurei. Nu săream gardurile, pentru că puseseră sîrmă ghimpată şi sticlă spartă în vîrful lor. Nu mergeam la şcoală. Paznicul ne gonea cu băţul. Nimeni nu catadicsea să se uite la noi, deşi îi vedeam măsurîndu-ne de după perdele, de parcă eram nu ştiu ce lighioane. Noroc că eram doi, deşi mie mi-ar fi plăcut să am un frate mai mare decît mine, să mă apere. E naşpa cu o mamă electrică singură.

— Mamă, da’ tata unde e?

A făcut un semn neclar, iar eu şi frate-miu ne-am simţit şi mai fără rost. De ce mamă da şi tată nu? Şi tata cum s-o fi apropiat de mama? Lui frate-miu nu prea îi păsa, ce ştia el, dar eu chiar voiam să ştiu. Dacă şi tata, care-o fi fost el, fusese electric, probabil că i se aplecase. L-am visat o dată. Era înalt, frumos, tînăr, cu ochi care scoteau scîntei. Era dezbrăcat pînă la brîu, o mîndreţe de bărbat, de tată. A întins braţele spre mine şi m-am trezit. Am ştiut din ziua aia că eram ciumaţii cartierului, iar mamei nici nu-i păsa. Părea oarbă cînd se uita la noi. Nu ne-am prins niciodată dacă ştia că are doi copii care suferă. Cum să ai ghinionul ghinioanelor şi o asemenea mamă? Cu ce greşiserăm? Aş putea să vă povestesc cum ne ducea la culcare blindată pînă în vîrful unghiilor sau că nu ne-a mîngîiat niciodată. Eu, una, nu ţin minte.

Nici nu e de mirare că oamenii s-au supărat pe noi. Într-o bună dimineaţă ne-am trezit cu ei la poartă. Au spart intrarea cu lacăt şi au intrat fără să dea bună ziua. Erau înarmaţi cu furci de lemn, lungi şi ascuţite, cu plase, iar cei din urmă cărau nişte cuşti. Am înţeles imediat şi am fugit spre casă, dar prostul de frate-miu le-a ieşit în cale, pe picioarele lui strîmbe şi mici. Atunci am făcut cale-ntoarsă. Pentru prima dată am văzut-o pe mama părăsindu-şi cu adevărat visarea ei nenorocită. S-a pus în faţa noastră şi-i blestema. Făcea spume la gură. Striga: „Vă omor pe toţi!“. O împungeau cu ţăpoaiele, lovind-o la ficaţi, cînd izbuteau să o surprindă, tot încercînd să o dea deoparte, să ne separe pe toţi trei, ca pe urşi. Mama urla: „Vă omor pe toţi, jur, vă spintec cu mîna mea şi vă beau sîngele! Pe Dumnezeul meu, unu’ nu scapă!“. Şi întindea mîinile spre ei, să-i trăsnească, dar nu-i putea atinge, că o împungeau cu ţăpoaiele de lemn. „Dă-te, femeie, nu te mai împotrivi!“ Eram, amîndoi, frate-miu şi cu mine, tare speriaţi, atunci am plîns prima dată. Ştiam că e de rău, că o să murim, chiar dacă eram ascunşi după fusta ei. Într-un tîrziu au izbutit să o izoleze şi o ţineau bine. Au aruncat plasa pe ea, apoi, nu ştiu de ce, s-au întors către noi. De data asta, vîrfurile armelor erau de metal, ascuţite. Unul l-a fixat pe ăla micu’ cu furca, iar altul s-a apropiat cu o cuşcă de lemn. Cînd l-a atins, a izbucnit o flacără subţire, albastră. În clipa aia, mama a tras un răcnet, i-a răsturnat pe paznici la pămînt şi a sărit între oameni şi frate-miu. S-a făcut covrig în jurul lui, apoi a întins degetele spre faţa mea şi mi-a acoperit ochii. Era fără mănuşi atunci cînd m-a atins şi pe mine. A fulgerat din senin, s-a auzit un tunet de furtună. Mama a început să tremure, a răcnit ca din gură de şarpe, părul i-a sfîrîit în cap, a fumegat, ochii i s-au holbat şi în cîteva secunde s-a carbonizat, luînd cu ea toată gloata. Eu m-am uitat la frate-miu, el la mine. Din ochi îi ieşeau scîntei.



Tag-uri:

Alte articole din categoria:

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000