EVZ

Un joc literar | Istoriile lui Alex Ștefanescu

Autor: | | 4 Comentarii | 1728 Vizualizari

Care-i primul lucru care vă vine în minte în legătură cu Nichita Stănescu? Dar în legătură cu Marin Preda? Și așa mai departe. Iată o posibilă anchetă referitoare la scriitorii români, căreia i-aș răspunde cu plăcere.

I-aș avea în vedere exclusiv pe scriitorii pe care i-am cunoscut direct, nu doar din cărțile lor. Întrucât acum mă aflu la mare, am să joc de unul singur acest joc literar, cu speranța că întors la București îi convinge și pe alții să-l joace. 

CONSTANTIN NOICA. L-am vizitat la el acasă, într-un apartament de bloc din cartierul Berceni, ca trimis al revistei „Tomis” din Constanța, unde lucram atunci (era prin o mie nouă sute șaptezeci și ceva). L-am întrebat dacă are un text gata scris, inedit, pentru revista noastră. A zâmbit trist și mi-a arătat un raft de bibliotecă plin de dosare cu manuscrise și dactilograme. Mi-a spus: „Toate acestea sunt inedite.” Făcuse închisoare din motive politice, fusese mulți ani în dizgrația regimului comunist și nu avusese voie să publice.

MARIN PREDA. Marin Preda, mort, stătea întins într-un sicriu ieftin, din lemn de brad. Sicriul era așezat jos, lângă un perete, printre roabe, lopeți și găleți cu ciment (morga se afla în plină renovare). Valeriu Cristea, Gabriel Dimisianu și cu mine, veniți în mod neoficial să ne luăm rămas-bun de la marele scriitor, ne simțeam zguduiți de insignifianța la care fusese acesta redus. L-am rugat pe paznicul (cu a cărui complicitate pătrunseserăm acolo) să acopere cu ceva sicriul, pentru ca nu cumva să cadă materiale de construcție pentru corpul neînsuflețit. Paznicul a scos capacul sicriului de undeva, de sub niște prelate și cabluri electrice, și l-a acoperit cu el pe Marin Preda. 

NICHITA STĂNESCU. Acasă la mine, la Constanța, la o masă în jurul căreia se ne aflam membrii redacției revistei „Tomis”, Nichita Stănescu, venit de la București, îl sărbătorea pe prietenul său, Gheorghe Tomozei, și el de față, cu prilejul publicării unei noi cărți. Modul de a-l sărbători era original. Nichita Stănescu cânta solemn un imn, pe măsură ce-l improviza. Îmi aduc aminte primele versuri: „Prietenul meu a învins/ Ca și cum ar ninge, ca și cum ar ninge...”. Frumusețea de prinț rus a lui Nichita, tandrețea vocii lui și, mai ales, absurditatea fermecătoare a versurilor ne răscoleau sufletul.

ADRIAN PĂUNESCU. La mine în livadă, într-un chioșc, în ziua în care urma să se afle cine anume a câștigat alegerile (Traian Băsescu sau Mircea Geoană), Adrian Păunescu primea mereu, prin telefon, informații cu privire la rezultatele parțiale ale numărării voturilor. El își dorea frenetic să „iasă” Mircea Geoană. Eu – Traian Băsescu. Exclamațiile noastre la aflarea noutăților semănau cu ovațiile și huiduielile de pe stadioane. Eram pe poziții opuse. Reacționam diferit, cu tot mai mare vehemență. Nu mai lipsea mult și ne-am fi încăierat. Atunci, Adrian Păunescu a spus ceva de neuitat: „Ce frumoasă e, Alex, prietenia! Uite, cazul nostru: oricine ar câștiga alegerile unul dintre noi se va bucura. Iar celălalt se va bucura că prietenul lui se bucură!”

 

BARBU BREZIANU. Am petrecut ceasuri plăcute în locuinţa lui Barbu Brezianu, dintr-un bloc elegant-părăginit, construit înainte de război. De câte ori îl vizitam, ca să iau vreun text pentru „România literară” sau pur şi simplu ca să îl ascult vorbind, mă întâmpina ceremonios şi surâzător. Soţia lui, şi ea o bătrână subţire şi uşoară, cu o vioiciune de vrăbiuţă, ne servea imediat cu un ceai trandafiriu, adus în căni de porţelan, cu pişcoturi de casă alături. Barbu Brezianu, sorbind din când în când delicat din ceai, îmi povestea amintiri despre colegii săi de pe vremuri de la Liceul „Spiru Haret” din Bucureşti. Colegii lui erau Mircea Eliade, Constantin Noica, Eugen Ionescu (transferat aici de la o altă şcoală).

NICOLAE MANOLESCU. Într-o vară dinainte de 1989, la „Zilele culturii călinesciene” de la Oneşti, Nicolae Manolescu era în starea de spirit a unui adolescent, dornic să se amuze, bineînţeles, pe seama altora. La o dezbatere pe tema metodelor de ultimă oră din critica literară, a citat un teoretician american imaginar, Paul Horward, declarând că aderă la ideile acestuia. Regretatul Constantin Crişan s-a avântat în discuţie, pretinzând că şi el l-a citit pe american şi contestându-i cu vehemenţă teoria. Alţi critici literari, prezenţi la dezbatere, mai prudenţi, au recunoscut că nu au intrat încă în posesia cărţilor lui Paul Horward, dar au afirmat că au auzit de el. Iar Nicolae Manolescu zâmbea mefistofelic.

AUGUSTIN BUZURA. Câţiva ani la rând, prin deceniul opt, un escroc sentimental a cucerit cele mai frumoase femei din Ardeal prezentându-se drept Augustin Buzura. Cumplită nedreptate! În timp ce impostorul se bucura de favorurile femeilor, Augustin Buzura trudea din greu, la masa de scris, şi îi alimenta cu noi cărţi succesul.



Tag-uri:

Alte articole din categoria:

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000