EVZ

Leul bătrân care nu mai vâna decât muște. Istoriile lui Alex Ştefănescu

Foto: Alex Ştefănescu
Autor: | | 1 Comentarii | 1315 Vizualizari

O impresie puternică face sinceritatea, dusă până la autoflagelare, cu care scriitorul recunoaşte că a colaborat într-un mod nedemn cu regimul comunist şi că va regreta până la sfârşitul vieţii acest compromis.

După 1989, Petru Dumitriu, stabilit de multă vreme în Germania, este redescoperit cu entuziasm de publicul din România. La editura Fundaţiei Culturale Române apare o nouă ediţie a extraordinarului său roman „Cronică de familie”, iar la alte edituri − traduceri din cărţile sale de proză şi eseuri.

Foto: Petru Dumitriu

O impresie puternică face sinceritatea, dusă până la autoflagelare, cu care scriitorul recunoaşte (în numeroasele interviuri din presă, în cele două cărţi de convorbiri cu el realizate de Eugen Simion şi, respectiv, George Pruteanu) că a colaborat într-un mod nedemn cu regimul comunist şi că va regreta până la sfârşitul vieţii acest compromis. Partida părea câştigată. Opinia publică din România începuse chiar să găsească excesivă căinţa lui Petru Dumitriu, prin comparaţie cu atitudinea senină a altor foşti colaboratori ai sistemului politic impus de sovietici.

Iată însă că, înaintea alegerilor din 1996, Petru Dumitriu face o vizită neaşteptată în România şi apare la televizor pentru a-l susţine în campania electorală pe Ion Iliescu, fost activist al PCR, repudiat de majoritatea intelectualilor. Efectul, pentru imaginea scriitorului, este dezastruos. Prestigiul lui, cu greu reconstituit, se prăbuşeşte din nou, de data aceasta iremediabil.

Ultimii ani din viaţă Petru Dumitriu şi-i petrece la Metz. Imprevizibil, capricios şi tot mai nesociabil, se încăpăţânează să stea în micul oraş german, departe de ai săi, cu o demnitate ursuză, de leu bătrân, care nu mai vânează decât muşte. Cei care îi iubesc scrisul preferă să nu mai vorbească despre el. Moare la 6 aprilie 2002.

*

Scriitorul s-a născut la 8 mai 1924 în satul Baziaş, de pe malul Dunării (la intrarea Dunării în România), într- o familie româno-maghiară. Tatăl său, Petre Dumitriu, originar din Ilfov, era ofiţer de grăniceri, iar mama, Maria Theresia Dumitriu (von Debretzy, înainte de căsătorie) descindea din mica nobilime secuiască din Trei Scaune. Ca să se înţeleagă, cei doi vorbeau franţuzeşte, limbă pe care şi copilul o învaţă, din primii ani de viaţă, pentru ca ulterior să o aprofundeze, citind cu pasiune cărţile şi revistele franţuzeşti din casă.

Tânărul urmează liceul la Târgu- Jiu. După absolvirea lui, în 1941, se înscrie la Facultatea de Filosofie din Bucureşti, dar pleacă să studieze filosofia, ca bursier al Fundaţiei Humboldt, la München, unde începe să lucreze la o teză despre Jakob Böhme. Evenimentele din august 1944 îl surprind în România şi îl împiedică să-şi ducă la bun sfârşit studiile de filosofie. Scrie în continuare literatură, cu fervoare. În 1945 este remarcat ca prozator de un juriu format din Tudor Vianu, Pompiliu Constantinescu, Felix Aderca, Victor Eftimiu, Henriette Yvonne Stahl. Aceasta din urmă se îndrăgosteşte de tânărul şi talentatul autor şi îl „achiziţionează”, deşi are cu douăzeci şi patru de ani mai mult decât el.

După debutul din 1947, cu o carte de literatură „pură” („Euridice”), Petru Dumitriu hotărăşte să devină un promotor al realismului socialist, pentru a-şi asigura o mai rapidă ascensiune socială. Convertirea lui (simulată) culminează cu scrierea romanului „Drum fără pulbere”, care apare în volum în 1951 şi oripilează prin cinismul glorificării Gulag-ului românesc.

Recompensele nu se lasă aşteptate. Înainte de a împlini 30 de ani, Petru Dumitriu este un pontif al vieţii literare, câştigă mulţi bani şi se poartă ca un dandy comunist. În 1953, este numit redactor-şef al revistei Viaţa Românească, iar în 1956 − director al Editurii de Stat pentru Literatură şi Artă (atotputernica ESPLA). Tot în 1956 se căsătoreşte formal cu Henriette Yvonne Stahl şi divorţează de ea (lăsându-i drept cadou statutul de fostă soţie a lui Petru Dumitriu, care îi asigură un fel de imunitate faţă de autorităţi). Se recăsătoreşte − cu Irina Medrea-Fotino; aceasta îi va naşte doi copii: Irina, în 1959 şi Elena, în 1961.

După publicarea romanului-frescă de mari proporţii „Cronică de familie”, în 1957, scriitorul ajunge pe culmile gloriei. Ia premii, este studiat în manualele şcolare, călătoreşte în străinătate. Romanul îi cucereşte, prin strălucirea talentului literar, pe toţi cunoscătorii de literatură, chiar şi pe cei dezgustaţi de compromisurile făcute până la acea dată de autor.

În 1960, lovitură de teatru: aflându- se cu soţia lui într-o călătorie în Republica Democrată Germană, Petru Dumitriu trece clandestin în Berlinul de Vest şi cere azil politic autorităţilor germane.

În 1988 se desparte de soţia lui şi se mută de la Frankfurt la Bad Godesberg, lângă Bonn. În această perioadă scrie până la extenuare romane şi eseuri, în limba franceză, pe care le publică la edituri din Franţa (cu dificultate, întrucât are parte de ostilitatea scriitorilor români influenţi din Paris). Îşi face un nume, dar nu şi avere, fiind fericit atunci când întâlneşte un om de afaceri cu vocaţia mecenatului (obişnuinţa de-a se afla sub protecţia cuiva şi-a format-o, fără îndoială, în vremea când se afla sub protecţia regimului comunist).

În 1988 o cunoaşte pe Françoise Mohr, o admiratoare a sa, cu douăzeci de ani mai tânără decât el. Împreună cu ea se stabileşte la Metz, un orășel german de lângă graniţa cu Franţa.



Tag-uri:

Alte articole din categoria:

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000