EVZ

Năstase îi dă replica lui Macovei cu un DOCUMENT EXPLOZIV privind INDEPENDENȚA JUSTIȚIEI

Autor: | | 4 Comentarii | 5447 Vizualizari

Fostul premier al României, Adrian Năstase, a publicat, pe blogul personal, un document realizat de Ministerul Justiției. Nota oficială, întocmită în anul 2001, critică, punctual, aspecte dintr-un material publicat de Institutul pentru o Societate Deschisă şi coordonat de Monica Macovei, referitor la „independenţa justiţiei în România”, în care se precizează că multe dintre criticile aduse sistemului judiciar din România s-a bazat „pe bârfe” și a fost realizat fără consultarea ministerului.

Un document publicat de fostul premier Adrian Năstase, în contextul disputelor de la vârful Justiției, scoate la iveală aspecte mai puțin știute despre modul în care au fost influențați oficialii europeni asupra stării de fapt din România. „M-am gândit că ar fi util , în contextul unei dezbateri serioase, necesare, pe problemele justiţiei, să adaug un document de analiză din 2001, realizat în Ministerul justiţiei, pentru a răspunde unui material  publicat de Institutul pentru o Societate Deschisă şi coordonat de Monica Macovei , referitor la „independenţa justiţiei în România”. Concluziile le trageţi singuri… ”, a scris Adrian Năstase, pe blogul personal.

În document, lucrarea „Judicial Independence în România”, coordonată de Monica Macovei și de Horațiu Dumitru este analizată de specialiști ai Ministerului Justiției care arată că majoritatea informațiilor au fost obținute din presă, fără consultarea ministerului iar criticile aduse, atunci, de actualul europarlamentar și fost ministru al Justiției sunt considerate „un exemplu de neprofesionalism, prin încercarea de mixaj a informaţiilor obiective şi serioase cu cele neverificabile, defăimătoare şi care frizează chiar bârfa”. 

Iată ce conține documentul prezentat de Adrian Năstase:

„NOTĂ

Cu privire la materialul „Judicial Independence în România” dat publicităţii de Institutul pentru o Societate Deschisă, la dată de 11 octombrie 2001  

1. Consideraţii generale

Materialul a fost întocmit de o echipa de avocaţi (coordonatori: Monica Macovei şi Horaţiu Dumitru), fără consultarea vreunui reprezentant al Ministerului Justiţiei, pentru verificarea realităţii şi acurateței datelor şi a comentariilor.

Cu toate acestea, spre exemplu, amintindu-se despre scrisoarea trimisă de Prefectul de la Caraş-Severin către Ministrul Justiţiei, prin care era recomandată o anumită persoană pentru funcţia de preşedinte de tribunal, se face trimitere la Direcţia Organizare, Resurse Umane şi Statistică, care a primit această scrisoare. Nu se precizează nimic despre răspunsul ministerului la această adresa.

Sursele de informare au fost în bună măsură cele jurnalistice, dintre care se detaşează net „Evenimentul Zilei” (alte ziare, precum „Adevărul” sau „Cronică Română” sunt citate doar o dată sau de două ori); această pune deja în discuţie veridicitatea informaţiilor şi modul de verificare a acestora.

Modul de citare şi conţinutul informaţiilor citate sunt un exemplu de neprofesionalism, prin încercarea de mixaj a informaţiilor obiective şi serioase cu cele neverificabile, defăimătoare şi care frizează chiar bârfă. 

Spre exemplu: sunt citate observaţii pertinente, din Raportul Comisiei Europene pe anul 2000 (nota bene: el se referă la activitatea Guvernului în perioada 1999-2000), cum ar fi cea potrivit căreia sistemul judiciar nu are încă o capacitate administrativă suficientă, sau observaţii ale Raportului Băncii Mondiale cu privire la corupţie (publicat la 3 septembrie 2001), în care se arată că opinia publică percepe justiţia ca fiind coruptă. Pe aceeaşi pagină (pag.356), însă, este citat un ziarist cunoscut, care, într-o emisiune televizată a acuzat faptul că judecătorii nu se supun nimănui, „nici măcar lui Dumnezeu”, repoşând Preşedintelui României că le-a acordat inamovibilitatea. 

În opinia noastră, în scopul asigurării obiectivității materialului, autorii trebuiau să aleagă fie calea fundamentării opiniilor pe documente emanate de la instituţii cu autoritate pe plan intern şi internaţional, fie calea jurnalistică, a interpretării (corecte sau nu) a diferitelor declaraţii sau informaţii din mass media. Mixtura lor, însă, creează rezultate extrem de perfide. 

Pe de altă parte, motive reale de îngrijorare cu privire la anumite fenomene ale „juristocraţiei” există şi este cel puţin o dovadă de superficialitate ignorarea sau negarea lor. Imediat după alegerile din 2000, Parlamentul României a adoptat Hotărârea nr.39/2000 în care se arată că fenomenele anterior citate se manifestă printr-un exces al independenţei puterii judecătoreşti, datorită interpretării abuzive a principiului independenţei magistraţilor, având drept rezultat încălcări ale drepturilor omului. Dincolo de acestea, mai apare şi o problemă morală: poate fi blamat un jurnalist (presa fiind liberă şi independentă) pentru că, la un moment dat, s-a întrebat dacă toţi magistraţii îşi merită cu adevărat statutul şi privilegiile? Nu este aceasta o întrebare formulată şi de media unor societăţi mai avansate pe calea democraţiei decât cea română? (spre exemplu, în Italia). Şi nu aminteşte, în mod paradoxal, de practicile totalitariste, în care cenzura cuvântului şi a chiar a gândirii impuneau ca toate persoanele să se manifeste potrivit gândirii unora? 

Nu se face o delimitare clară a perioadei de analiză: observaţiile asupra modului de aplicare a Legii 92/1992 privesc, în principiu, întreaga perioadă ’92-2001. Dar exemplele negative sau care pot fi interpretate drept amestec al executivului în activitatea justiţiei se referă doar la anul 2001. 

Observaţii de fond 

La prima vedere, citind tabla de materii, ar părea că documentul acoperă întreaga problematică a sistemului judiciar român, în toată complexitatea sa (fundamentele constituţionale şi legale ale independenţei sistemului judiciar, organizarea judecătorească, probleme administrative, financiare şi de resurse umane, chestiunea corupţiei etc). 

În fapt, la o analiză atentă a materialului, problematica mai-sus amintită nu este tratată în mod uniform, pe tot cuprinsul documentului revenind, ca un lait-motiv, câteva idei esenţiale, şi anume: 

–   „lipsa culturii juridice de bază şi a culturii politice bazate pe respectul statului de drept”.Fără a fi absolutizată, remarca poate fi considerată

reală, cu precizarea că edificarea statului de drept, mai ales în condiţiile unei democraţii tinere (cum este cea românească), este un proces dialectic, în devenire, şi, prin urmare, formarea unei culturi juridice adecvate necesită timp. 

„În Constituţia României, principiul separării puterilor în stat nu este explicit formulat”

În acord cu Constituţiile moderne şi cu orientările legislative şi doctrinare europene, nu credem că este necesară modificarea Constituţiei României în acest sens. Să nu uităm că nici Constituţia SUA nu proclamă expres principiul separaţiei puterilor, el rezultând din interpretarea textului, încă de la începutul secolului, concepţia separaţiei puterilor a fost, dealtfel, modernizată, prin promovarea teoriei separaţiei funcţiunilor în stat, adică, în fapt, a principalelor activităţi (legislative, executive, jurisdicţionale). Prin urmare, nu credem că sintagma „separaţia puterilor” trebuie absolutizată în vreun fel. Recomandăm autorilor spre consultare, în acest sens, următoarele opere: R. Carre de Malberg, Contribution a la theorie de l’Etat, vol. I şi II, Paris, 1924 şi P.Negulescu, Drept constituțional, Bucureşti, 1926. 

„Mulţi judecători continuă să se comporte ca în perioada regimului comunist”.

Fără exemple pertinente (nu este adus nici un exemplu), afirmaţia este pură defăimare. La 11 ani după căderea comunismului în România, societatea românească dovedeşte că nu mai este întoarsă spre trecut sau preocupată de trecut, iar orice încercare de culpabilizare în acest sens nu demonstrează decât obsesia personală a autorilor pentru o perioadă istorică apusă, însoţită de lipsa unor motive reale de critică. Nu întâmplător, unul dintre autorii materialului a servit regimul comunist, până în 1989, ca procuror. Aceasta nu-l împiedică astăzi să îi acuze pe magistraţi de practici sau mentalităţi comuniste. Afirmaţia este nedreaptă cel puţin dintr-un motiv: datele statistice dovedesc că mulţi magistraţi, inclusiv dintre cei promovaţi la instanţele superioare, sunt tineri şi au intrat în rândurile magistraturii după 1990. 

„Rolul şi atribuţiile procurorului în ansamblul sistemului judiciar român sunt mult prea extinse”.

Aceasta este una dintre ideile cele mai des întâlnite în cursul documentului. Considerăm că, în raport cu această afirmaţie, se impun câteva precizări.

În primul rând, autorii nu îşi întemeiază nici un moment afirmaţiile pe comparaţia cu alte sisteme de drept, aparţinând democraţiilor occidentale. Ei contestă calitatea de magistraţi a procurorilor, situarea lor, din punct de vedere constituţional, alături de judecători. Ceea ce „uită”, însă, autorii este să sublinieze că aceasta este doar opinia lor, care poate fi argumentată, dar şi contrargumentată: calitatea de magistraţi a procurorilor este întemeiată constituţional şi în alte state (în Franţa, Spania, Portugalia ş.a.). În acest context, nu ne putem ralia opiniei autorilor, în sensul modificării Constituţiei pentru delimitarea rolului şi atribuţiilor procurorului. Liantul între activitatea judecătorului şi cea a procurorului poate fi reprezentat de instituţia judecătorului de instrucţie, pentru introducerea căreia ar fi de ajuns doar îmbunătăţirea actualului cadru legal (a legii de organizare judecătorească). În acord cu experienţa altor state, judecătorul de instrucţie ar urma să aprobe şi supervizeze principalele acte de urmărire penală (punerea în mişcare a acţiunii penale, măsura arestării preventive, punerea în libertate, trimiterea în judecată etc).

Pe de altă parte, mergând pe aceeaşi idee, a diminuării rolului şi poziţiei procurorului, autorii nu sesizează că, la un moment dat, legiuitorul ar trebui să opteze între posibilitatea ca urmărirea penală să fie dată în întregime poliţiei sau aceea de a conferi procurorului atribuţii de verificare şi efectuare a urmăririi penale. Autorii nu au înţeles că poziţia procurorului sau natura juridică a acestei poziţii este duală (nu numai în sistemul românesc de drept). Însăşi activitatea desfăşurată de procurori – în principal de urmărire penală – este o activitatea specială executivă. Pe de altă parte, aşa cum am subliniat mai-sus, în scopul asigurării supravegherii unitare şi a controlului activităţii de urmărire penală efectuată de poliţie, este firesc ca procurorii să facă parte din rândul magistraţilor. Concepţia autorilor despre instituţia Parchetului nu se fundamentează şi nu dovedeşte cunoaşterea tradiţiilor europene. Credem că modelul şi sistemul de referinţă avut în vedere este cel american. Datorită, însă, diferenţei fundamentale între cele două sisteme de drept (de tradiţie romano-germanică, respectiv de common law), nu credem că modelul american poate fi unul pertinent la acest moment.

Nu trebuie, de asemenea, să uităm că Planul de acţiuni pentru punerea în aplicare a programului de guvernare (dat publicităţii în luna mai 2001), are în vedere tocmai „asigurarea independenţei tuturor membrilor Ministerului Public” şi „adaptarea statutului procurorilor în conformitatea cu noile realităţi”.

Dincolo de cele mai-sus precizate, apare şi o întrebare de fond: autorii încurajează, prin aceasta, tranziţia de la sistemul procedural inchizitorial (model de inspiraţie sovietică) către cel acuzatorial (care a fost dezvoltat de sistemele de drept din Europa apuseană, fiind însă perfectibil sub multiple aspecte) sau doresc, voalat, să intre în polemici politice, denaturând obiectivitatea presupusă a documentului? Mesajul lasă loc oricăror interpretări.

„În ciuda unor măsuri formale de protecţie, judecătorii nu sunt în mod efectiv protejaţi faţă de manipularea politică” (pag .352)

În acelaşi sens, Hotărârea Parlamentului României nr.39/2000 subliniază că în perioada 1996-2000 politizarea justiţiei şi anularea oricăror forme legale de control asupra instanţelor şi magistraţilor au dus la frecvente încălcări ale drepturilor omului, îndeosebi ale dreptului la apărare şi ale prezumţiei de nevinovăţie.

Începând cu anul 2001, Guvernul român s-a angajat (aspect subliniat în programul de guvernare) să realizeze o reformă profundă a justiţiei şi depolitizarea întregului sistem judiciar, pentru asigurarea unui sistem judiciar independent şi responsabil, fundamentat pe respectarea principiilor statului de drept. 

Imediat după fraza de mai-sus urmează, însă, o alta: în primele luni ale anului 2001, „oficiali cu funcţii de conducere ai Guvernului român au încercat în mod repetat să influenţeze deciziile judecătorilor in situaţii particulare”.

Acesta este un alt exemplu clasic de încercare de manipulare a opiniei cititorului, prin alăturarea unui adevăr dificil de contestat – cel al influenţei politice asupra actului de justiţie (manifestată puternic in perioada 1996-2000 şi concretizată, printre altele, în modificări succesive ale Legii de organizare judecătorească nr.92/1992, care au sporit considerabil rolul ministrului justiţiei) lângă o afirmaţie tendenţioasă, neargumentată în vreun fel şi care se referă exclusiv la anul 2001 (pretinse încercări de influenţare a actului de justiţie de către oficiali români). Efectul acestei tehnici este unul imediat: cititorul primei fraze, pertinente, va fi imediat tentat să o accepte şi pe cea de-a doua, considerată o continuare firească a celei dintâi. 

Chestiunea rolului Ministerului Justiţiei: este relevat faptul că „magistraţii nu au un organism independent de reprezentare în relaţia cu celelalte organe ale Statului” (pag.352). Acest aspect, în opinia noastră, poate fi supus dezbaterii, în acord şi cu experienţa celorlalte state membre UE.

Pe de altă parte, nu trebuie uitat că însuşi Consiliul Superior al Magistraturii este un organism executiv (a nu se confunda cu puterea executivă şi organele acesteia !), care îndeplineşte două activităţi principale: una executivă propriu-zisă, de a propune magistraţii în funcţii (ei urmând a fi numiţi de Preşedintele statului) şi alta – de organ administrativ cu activitate jurisdicţională (autoritate disciplinară pentru judecători). Nu pare evident că autorii au înţeles acest lucru.

Mai mult, ei încearcă să convingă, însă, că rolul ministerului este exagerat în raport cu orice alt aspect, ceea ce, din nou, duce la extinderea unui nucleu real către zone care sunt discutabile, fiind, până la urmă, încercări de legitimare şi de obiectivare a unor opinii proprii autorilor, mai mult sau mai puţin justificate.

Spre exemplu: se afirmă că sistemul judiciar român nu are autoritate asupra bugetului său, el fiind gestionat de Ministerul Justiţiei. Concluzia autorilor: nu avem dovezi potrivit cărora controlul bugetar a fost utilizat exact în scopurile destinate lui. Prin prelungirea şi rafinarea ideii, consecinţa acestei situaţii ar aduce atingere tot independenţei puterii judecătoreşti. În raport cu aceasta, subliniem că în mai toate democraţiile avansate Ministerul Justiţiei este cel care gestionează fondurile, în sarcina sa revenind asigurarea bazei materiale, a salarizării, logisticii etc. Este îndeobşte recunoscut că acesta reprezintă unul dintre rolurile sale esenţiale în calitate de autoritate executivă.

Pe de altă parte, potrivit legislaţiei în vigoare, executivul are rolul gestionării bugetului, după aprobarea sa de către Parlament, aceasta fiind una dintre funcţiile de bază ale executivului.

Credem că o abordare onestă ar fi trebuit să se limiteze la punerea în discuţie a întinderii puterilor şi competentelor Ministerului Justiţiei, răspunzând unor întrebări: cât? cum? unde se poate opri rolul ministerului? şi încercând să ofere soluţii diverse. Experienţa democraţiilor avansate, în această materie, este deosebit de utilă, dar reprezintă doar un jalon în definirea unor opţiuni proprii, în acord cu orientările europene. 

– În opinia autorilor, existenţa curţilor militare de justiţie şi modul de desfăşurare a activităţii acestora (inclusiv soluţionarea litigiilor care implică poliţişti) pot favoriza amestecul executivului în activitatea justiţiei (v., spre ex., pag.357 a materialului).

În raport cu aceasta, precizăm că, de lege lata, atât timp cât poliţia este militarizată, competenţa jurisdicţională cu privire la faptele poliţiştilor revine instanţelor militare. De lege ferenda, odată cu demilitarizarea poliţiei, poliţiştii vor fi scoşi de sub această jurisdicţie.

Subliniem, totodată, că s-a realizat deja un pas important în acest sens, prin desfiinţarea Secţiei militare a Curţii Supreme de Justiţie. 

–  Referitor la problema corupţiei în justiţie (situată de autori pe ultimul loc, în dezbaterea problemelor):

În primul rând, remarcăm că materialul nu a fost actualizat cu datele şi informaţiile din 2001. În perioada celor 11 ani care au trecut după căderea regimului comunist în România, actualul ministru al justiţiei este cel care a dat cele mai multe avize de cercetare penală pentru magistraţi împotriva cărora au fost aduse probe de corupţie (în această situaţie aflându-se 30 de magistraţi – 22 de judecători şi 8 procurori -, de la începutul anului 2001 până acum).

În al doilea rând, credem că lipsa unor condiţii bune de lucru pentru toţi magistraţii (fapt, în principiu, real) este în mod forţat alăturată „culturii mitei” în sistemul judiciar românesc (culture of bribery). Cauzele sale sunt mult mai profunde şi mai nuanţate. Cu titlu exemplificator putem aminti una dintre ele: trecerea de la sistemul totalitarist la cel bazat pe separaţia puterilor în stat, menţinîndu-se, însă, o slabă răspundere față de actul jurisdictional (al justiţiei ca serviciu public). Credem, însă, că afirmaţia potrivit căreia Consiliul Superior al Magistraturii a dovedit, în ultimii ani, lipsă de fermitate în stoparea abuzurilor, este reală, în esenţă. 

Amintim că Programul Naţional de Prevenire a Corupţiei şi Planul Naţional de Acţiune împotriva Corupţiei, redactate la nivelul Ministerului Justiţiei şi prezentate într-o primă formă Guvernului României în cursul lunii octombrie 2001, au în vedere diminuarea corupţiei şi crearea unui sistem eficient de prevenire a acesteia, utilizând atât reforma instituţională, cît şi pe cea legislativă şi a sistemului judiciar. 

–    În acord cu observaţiile autorilor – cu excepţia opiniei complet hazardate şi greu de justificat, potrivit căreia „sistemul de conferire a medaliilor avantajează judecătorii ce au servit regimul comunist” (pag .379) -, noua lege de organizare judecătorească va putea reconsidera prevederile referitoare la sistemul de recompensări şi medalii acordate magistraţilor, nuanţând şi modul de evaluare a acestora. Pe de altă parte, însă, trebuie ţinut cont şi de experienţa statelor membre ale Uniunii Europene în materie. Legislaţia franceză, spre exemplu, prevede că Preşedintele Curţii de Apel şi Procurorul General al Curţii de Apel sunt obligaţi anual să procedeze la estimări şi evaluări ale activităţii magistraţilor, având şi posibilitatea exercitării unui control al activităţii acestora. Nu trebuie uitat că promovarea în funcţie este esențialmente o problemă administrativă, şi nu jurisdicțională. 

–  Activitatea inspectorilor generali din cadrul Ministerului Justiţiei, precum şi cea a inspectorilor de la Curţile de Apel este considerată de autori de natură să influenţeze actul jurisdicțional (prin posibilitatea acestora de a verifica dosarele în diferite cauze), contribuind la intruziunea executivului în activitatea judecătorească (v. pag.389).

Pe de o parte, fenomenul „juristocraţiei” de care aminteam mai-sus este încurajat de autori, în acest mod, consecinţele sale putând fi deosebit de periculoase.

Pe de altă parte, de lege ferenda, inspecţia generală din Ministerul Justiţiei poate fi organizată ca inspecţie generală a serviciilor judiciare, ceea ce ar concorda cu specificitatea sarcinilor sale şi ar indica mai corect că această formă de control administrativ are în vedere serviciile judiciare – ca servicii publice, adică latura administrativă a activităţii lor, iar nu judecata, ca atare. Oricum, un sistem judiciar corespunzător organizat are nevoie să cunoască activitatea instanţelor şi a parchetelor, cât şi aptitudinile profesionale ale fiecărui magistrat, judecător sau procuror, ceea ce implică efectuarea periodică a unor inspecţii de fond, finalizate prin aprecieri individuale asupra magistraţilor. 

–    Împărtăşim, în linii generale, opinia autorilor, potrivit căreia tinerilor care au intrat în rândul magistraturii în ultimii ani le-au lipsit o anumită experienţă (profesională şi umană), ei având uneori carenţe şi în privinţa culturii juridice fundamentale – fapt de natură să afecteze calitatea, autoritatea şi credibilitatea actului de justiţie (pag.383). În acest context, nu vedem de ce autorii, într-o anumită contradicţie cu ei înşişi – se declarau neplăcut surprinşi de afirmaţia ministrului de justiţie, care şi în calitatea sa de profesor de drept penal şi criminolog cu îndelungată experienţă, a declarat (în luna martie 2001) că unele dintre persoanele chemate să predea la Institutul Naţional al Magistraturii n-ar reuşi să treacă un examen serios din timpul studiilor universitare (pag.373). Noua programă şi noua echipă a Institutului Naţional al Magistraturii îşi propune tocmai să elimine aceste carenţe profesionale importante din activitatea magistraţilor, atât în cadrul programelor iniţiale de formare (destinate auditorilor de justiţie), cât şi prin intermediul programelor de formare continuă. 

Împărtăşim observaţiile autorilor potrivit cărora, în mod criticabil, textul Legii nr.92/1992 prevede: „Consiliul Superior al Magistraturii şi ministrul justiţiei veghează la respectarea independenţei justiţiei” (art.18).

Potrivit experienţei statelor membre ale Uniunii Europene (ex. Franţa), Preşedintele statului este garantul exercitării puterilor publice (acestea fiind şi prevederile Constituţiei României, art.80, al.2). O modificare a Legii nr.92/1992 poate avea în vedere şi acest aspect. 

Considerăm, de asemenea, întemeiate afirmaţiile potrivit cărora Ministerul Justiţiei a afirmat în mod eronat (în Cartea Albă, Decembrie 1996-Decembrie 1999) că reţeaua judiciară IT a fost creată (incluzând o bază de date complexă), acces Internet, e-mail şi mecanisme de securitate, care să conecteze toate curţile din ţară (pag.376). În fapt, programul PHARE destinat informatizării justiţiei a stagnat timp de mai mulţi ani, la nivelul anului 2001 oficialii europeni sugerând chiar anularea acestuia. Numai datorită intervenţiei directe a actualului ministru de justiţie, s-a reuşit salvarea acestui program. în cursul lunii noiembrie 2001 urmând să aibă loc licitaţia acestui proiect. 

Alte observaţii

Autorii consideră că nu există posibilităţi de contestare a refuzului ministrului justiţiei de a recomanda Consiliului Superior al Magistraturii un candidat pentru postul de judecător sau împotriva refuzului Preşedintelui statului de a-1 aproba (pag.382)

În opinia noastră, această posibilitate există şi recomandăm analiza ei prin prisma prevederilor Legii nr.29/1990 a contenciosului administrativ. 

Apare ca fiind cel puţin confuză percepţia autorilor asupra „transparenţei” şi lipsei de transparenţă a deciziilor preşedinţilor de instanţe de repartizare a dosarelor către judecători spre a fi soluţionate. În lipsa unor argumente temeinice sau unor exemple concrete, nu ne putem raporta decât la prevederile procesuale în materie, care sunt foarte clare. 

În mod eronat, autorii fac referire (la pag.366) la o „notă circulară” a ministrului justiţiei, care ar fi „cerut instanţelor să suspende procedura de faliment bancar”. În fapt, aceasta era o scrisoare adresată de Direcţia Judiciară tuturor preşedinţilor curţilor de apel, informându-i pe aceştia de existenţa unor iniţiative parlamentare pentru modificarea legii falimentului bancar, tocmai în scopul evitării abuzurilor sau aplicării ei deficitare. Scrisoarea preciza clar că Ministerul Justiţiei, potrivit prevederilor legale, nu este în drept să se pronunţe sau să influenţeze în vreun fel cauzele deduse judecăţii. Ministrul justiţiei a trimis, de altfel în cursul lunii septembrie, o scrisoare de lămurire către oficialii europeni, anexând documentele aferente. 

Aceasta întăreşte opinia noastră iniţială, potrivit căreia faptul că Ministerul Justiţiei nu a fost consultat, în alcătuirea materialului, cu privire la datele şi informaţiile care erau de competenţa sa, precum şi faptul că a fost folosită cu precădere o singură sursă de informare (ziarul Evenimentul Zilei) – au favorizat utilizarea de informaţii nereale, dar care pot avea un impact negativ semnificativ asupra opiniei publice.

Efectul profund malign al acestei practici poate fi amplificat, dacă materialul va fi utilizat de oficialii europeni în scopul redactării unor concluzii sau chiar al rapoartelor de țară pentru România.

–     În acelaşi context, Ministrul Justiţiei român a avut posibilitatea de a explica oficialităţilor europene că recursul în anulare – atât de criticat de autori – a fost folosit de procurorul general tocmai în scopul punerii în aplicare a hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului (inclusiv sau mai ales în restituirea imobilelor naţionalizate). Un material în această materie a fost deja trimis unor înalţi funcţionari ai Comisiei Europene, în luna septembrie 2001. 

–      Semnalăm, de asemenea, unele probleme de acurateţe a traducerii unor texte legislative româneşti în limba engleză. Spre exemplu: textul art.125 al Constituţiei României – „Justiţia se realizează prin Curtea Supremă de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti” a fost tradus impropriu, în opinia noastră, astfel: „justice shall be administered by the Supreme Court of Justice and other Courts…”. Alt exemplu: textul art.125 paragraful 3 al Constituţiei României ( „Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege”) a fost tradus complet eronat: „jurisdiction and procedure of Courts shall be regulated by law, mainly by the Civil and Criminal Procedure Codes”,   ceea ce denaturează înţelesul reglementării constituţionale, prin identificarea termenului „competenţă” cu „jurisdiction” şi adăugarea codurilor de procedură, la care Constituţia nu face trimitere. 

Concluzii 

Autorii nu citează şi nu dovedesc buna cunoaştere a documentelor europene privind independența justiţiei şi a magistratului în actul de justiţie, modelul avut în vedere fiind mai degrabă unul american.

Dincolo de toate acestea, considerăm că cele mai multe opinii formulate în cuprinsul materialului reflectă mai ales poziţia personală a celor care l-au redactat, la care ne putem ralia, din unele perspective, dar pe care nu putem decât să o combatem, în aspecte esenţiale. 

Ideea generală pe care autorii încearcă, pe tot parcursul demersului lor, să o acrediteze – aceea a unei separări aproape utopice a sistemului judecătoresc de toate celelalte interconexiuni pe care în mod necesare le are (potrivit şi teoriei sistemelor), poate conduce la o concluzie cel puţin bizară: justiţia ca sistem instituţional suprastatal.

În mod principial, subliniem că nu se poate pune problema lipsei oricăror interferenţe ale celor trei puteri în stat (fapt constatat şi de teoria modernă a dreptului), problema esenţială rămânând cea a delimitării lor în raport cu normele constituţionale şi cu practicile europene.

Director, DIEE

15 octombrie 2001”



Tag-uri:

Alte articole din categoria:

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000