EVZ

O conștiință | La moartea lui Augustin Buzura

Autor: | | 2 Comentarii | 3244 Vizualizari

L-am iubit și admirat pe Augustin Buzura, iar după 1989, când l-a susținut pe Ion Iliescu, l-am și dezaprobat. Dar mai mult decât orice l-am iubit. Moartea lui este infinit regretabilă, pentru mine și pentru mii de alți oameni interesați de literatură.

 Ultimii ani din viață i-a trăit chinuit de suferințe fizice și de o indignare – justificată – față de tot ceea ce se întâmplă în România. Mai exact, față de tot ceea ce nu se întâmplă.

Împreună cu soția mea, Domnița, cu Augustin Buzura (cei apropiați îi spuneau „Gusti”) și cu soția lui, Maria, am petrecut înainte de 1989 multe zile frumoase, verile, la mare, la Casa Scriitorilor de la Neptun. Ne simțeam pentru moment fără griji, râdeam, făceam adevărate beții de râs. Jucam pe plajă șeptic și eu, în echipă cu enigmatica Maria, îi băteam de-i snopeam pe Gusti și Domnița. Apoi, seara, ne plimbam pe faleză până la gardul – bine păzit – al vilei lui Ceaușescu și în acel loc ne trecea veselia, revenind la realitate.

Am fost și la nunta fiicei lui Augustin Buzura, fermecătoarea Ana Maria, cu George Maior (care avea să devină șef al SRI și despre care cred sincer că este un om de stat și un patriot demn de încredere). Îl cunosc și pe fiul lui, Mihai Adrian Buzura, un foarte bun fotograf și operator TV, căsătorit cu supertalentata prozatoare Daniela Zeca-Buzura.

***

Nu numai opera, ci și viața lui Augustin Buzura merită cunoscută. S-a născut la 22 septembrie 1938 în comuna Berinţa din județul Maramureş, ca fiu al lui Ilie Buzura, muncitor, şi al Anei Buzura, ţărancă . În 1945 devine elev al şcolii generale din comuna natală, iar între anii 1951-1955 urmează cursurile Liceului „Gheorghe Şincai” din Baia Mare. După absolvirea liceului este, succesiv, inspector statistician, educator, agricultor, iar din 1957 şi până în 1964 funcţionar la filiala din Cluj a Uniunii Scriitorilor. În perioada 1958-1964 studiază la Facultatea de Medicină Generală din Cluj, specializându-se în psihiatrie (lucrarea de diplomă are titlul Shakespeare în psihiatrie).



Nu profesează însă medicina. După ce debutează în paginile revistei Tribuna din Cluj, în 1960 şi începe să colaboreze şi la alte reviste, după ce îi apare şi prima carte (un volum de proză scurtă, Capul Bunei Speranţe), în 1963, se angajează ca redactor, în 1964, la revista Tribuna, unde va deveni în scurtă vreme secretar general de redacţie, iar din 23 decembrie 1989 – redactor-şef.

În 1970 publică primul său roman, Absenţii, în care prezintă un caz de mortificare psihică (cazul unui ziarist obligat ani la rând de autorităţi să mintă). Având un răsunător succes de critică şi de public, romanul îl consacră, plasându-l în prim-planul vieţii literare, dar îl şi divulgă ca pe un critic al stilului de viaţă comunist.

Cu tenacitatea unui alergător de cursă lungă, Augustin Buzura scrie în continuare, timp de aproape două decenii, încă cinci romane masive, însumând peste două mii de pagini, într-o cameră neîncăpătoare, dintr-un apartament la bloc din Cluj. Împreună cu soţia sa, Maria Buzura, creşte şi cei doi copii pe care i-am menționat. Fiecare nouă carte pe care o termină îi aduce: războaie istovitoare cu cenzura, premii literare, cronici elogioase în România literară şi la Europa Liberă, atacuri în Scânteia, Luceafărul şi Săptămâna, represalii şi, uneori, gesturi de falsă curtoazie din partea oficialităţii, dovezi de admiraţie din partea publicului.

Autorităţile îi interzic să se stabilească în Bucureşti, deşi scriitorul face numeroase demersuri în acest sens.

După căderea regimului comunist, poate, în sfârşit, să vină în Capitală. În 1990 i se încredinţează funcţia de preşedinte al nou înfiinţatei Fundaţii Culturale Române. Din faima de scriitor curajos, de altădată, nu mai rămâne aproape nimic, din cauza relaţiilor cordiale pe care le are cu Ion Iliescu.

Augustin Buzura face faţă însă, cu îndârjire, şi acestei împrejurări, convins că prin tot ceea ce întreprinde serveşte cultura română. Aparent surd la opiniile nefavorabile în legătură cu sine, el le înregistrează totuşi şi se simte foarte afectat (după cum va reieşi din mărturisirile incluse în volumul Tentaţia risipirii din 2003). Treptat, reuşeşte să-şi restaureze, cel puţin în parte, prestigiul. În acelaşi timp suportă, cu o voinţă de fier, mai multe intervenţii chirurgicale (inclusiv una pe cord deschis), fără să se plângă.

Aproape toate romanele i se retipăresc. În 1999 îi apare şi un roman nou, Recviem pentru nebuni şi bestii, îndelung aşteptat de cititorii săi fideli.

Moare la 10 iulie 2017.

***

Proza lui Augustin Buzura exercită o atracţie greu de explicat. Această proză este scrisă într-un stil greoi şi suferă de monotonie (singura schimbare de ton aducând-o unele secvenţe satirice, şi ele însă de o mare seriozitate). Predomină analiza psihologică, făcută la persoana întâi, cu o minuţie obositoare. Personajul care realizează introspecţia este aproape mereu deznădăjduit, pentru că viaţa i-a contrazis idealurile – înălţătoare, dar şi naive. Uneori există o disproporţie între vehemenţa nemulţumirii şi cauza – minoră – care a provocat-o. Se observă, în asemenea situaţii, că dramatismul este întreţinut artificial, întrucât convine, mai mult decât oricare altă stare de spirit, temperamentului artistic al scriitorului. Înainte de-a avea motive să fie grav, scriitorul este grav.

De obicei, prozatorul are grijă să inventeze situaţii dramatice – şi uneori melodramatice – care să justifice sentimentul dominant de nemulţumire, de pierdere ireparabilă, de reproş la adresa întregii umanităţi. Pe de altă parte, deşi cuprind multe întâmplări senzaţionale (inclusiv crime, violuri, bătăi, sinucideri, prăbuşiri morale, nedreptăţi strigătoare la cer, dispariţii de persoane, arestări, îmbolnăviri de boli in-curabile, cazuri de adulter surprinse în flagrant delict, crize de nervi, divorţuri, abandonuri de familie etc.), romanele sale nu au ritm. „Acţiunea” înaintează lent, se împotmoleşte în ea însăşi, cu vâscozitatea unei lave de vulcan.

Aparent, deci, nu există prea multe motive pentru ca această proză să placă. Şi totuşi, nu numai că place, dar inspiră încredere şi pasionează. Explicaţia constă într-un anumit suflu care armonizează stridenţele şi autentifică, prin consecvenţă, ceea ce este artificial. Se simte, în timpul lecturii, că scriitorul crede în scrisul său şi că mijloacele artistice, fie şi precare, la care recurge servesc unui scop nobil, urmărit cu tenacitate, cu devotament şi chiar cu spirit de sacrificiu.

Așa se explică și faptul că Augustin Buzura a fost nu numai un scriitor, ci și o conștiință a societății românești. După moartea lui Marin Preda, în 1980, el a rămas singurul om de litere de la care sperai să afli cum anume trebuie să-ți trăiești viața, pentru ce merită să lupți, ce destin are țara ta. Este adevărat că după 1989 n-a mai înțeles mersul istoriei, dar îngrijorarea lui față de soarta ființei omenești nu și-a pierdut valoarea morală. Îndeplinea în societatea românească rolul pe care îl juca un preot în comunitățile rurale de altădată.

Acum, nu-l mai avem în mijlocul nostru și, deocamdată, nu văd pe nimeni care să-i ia locul.



Tag-uri:

Alte articole din categoria:

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000