EVZ

O partidă de poker cu Constantin Țoiu. Istoriile lui Alex Stefanescu

Autor: | | 4 Comentarii | 3560 Vizualizari

Mai citeşte cineva azi cărţile lui Constantin Ţoiu? Oricum, cei care nu le citesc rău fac. Ratează şansa de a se delecta cu o proză rafinată, scrisă de un autor care avea, în plin regim comunist, un aer boieresc.

Cu figura lui distinsă, cu eşarfele de mătase cu care îşi înfăşura gâtul pe sub gulerele cămăşilor, cu plăcerea de a povesti diverse întâmplări întrun stil ceremonios-ironic părea un personaj dinainte de război adus cu „maşina timpului” în epoca lui Nicolae Ceauşescu.

*

Îmi pare rău că a murit Constantin Țoiu (a trăit între 19 iulie 1923 și 4 octombrie 2012). Mi-e dor de distincția lui și de misterul lui. Mi-e dor de sentimentul lui de superioritate, afișat cu eleganță. Îmi aduc aminte că într-o noapte, la mare, am jucat poker cu el și cu încă doi scriitori. Înainte de a mă duce să joc (într-o cameră în care nu mai avea voie să intre nimeni altcineva), m-a tachinat soția mea, avertizându- mă: „Știu de pe acum cine va câștiga: Constantin Țoiu. Este singurul personaj cu alură aristocratică dintre voi, pare descins de la Monte Carlo.”

Culmea este că exact așa s-a și întâmplat. Cei mai mulți bani mi i-a luat la o „întâlnire”, când eu aveam ful de ași, iar el – careu de șeptari. M-am ambiționat foarte tare și am jucat și a doua noapte. Am vrut din toată inima să câștig și am câștigat. M-am întors triumfător la soția mea, cu teancul de bani în mână. Dar n-am impresionat-o. Mi-a spus: „A vrut el să-ți restituie banii într-un mod discret. Numai un om nobil putea să facă un asemenea gest.”

*

Prima mea întâlnire cu Constantin Țoiu a avut loc în 1970, în redacţia revistei „Luceafărul, unde fusesem invitat la o discuţie de redactorul- şef al revistei, Ştefan Bănulescu, la scurtă vreme după ce îmi încredinţase – fără să mă fi cunoscut personal – o rubrică săptămânală de comentarii critice. Eram încă student şi n-aveam haine prea simandicoase. La loc de cinste în garderoba mea se afla un sacou dintr-o stofă groasă, de un gri argintiu, importat din Cehoslovacia. Am îmbrăcat acel sacou, mi-am pieptănat atent părul lung şi m-am dus la întâlnire.

Ştefan Bănulescu m-a primit politicos, dar şi cu o curiozitate pe care nu putea să şi-o ascundă, dornic să înţeleagă ce fel de de tânăr eram (îi fusesem recomandat, cu multă cădură, de profesorul meu, Nicolae Manolescu). În biroul lui s-a înfiinţat după câteva minute şi Constantin Ţoiu (redactorul-şef adjunct al revistei), cu o pipă în mână.

– De unde eşti? m-a întrebat Ştefan Bănulescu. – Din Suceava. – Şi sacoul ăsta frumos de unde îl ai? – De la... şi am încercat să-mi amintesc numele magazinului de unde îl cumpărasem. Constantin Ţoiu a intervenit imediat, cu aerul unui cunoscător: – E confecţionat dintr-un postav care se face numai în Bucovina, la piuă. Uită- te şi tu – i-a spus lui Ştefan Bănulescu – ce consistenţă are! Şi imediat mi-a pipăit mâneca, invitându-l şi pe Ştefan Bănulescu să o atingă.

Am deschis gura să explic că nu-i adevărat, dar mi-am dat seama că îi stric plăcerea lui Constantin Ţoiu de a apărea ca un expert în tehnica populară. Aşa că am tăcut. Iar Ştefan Bănulescu, prinzându-mi şi el între două degete mâneca, a dat din cap admirativ:

– Aşa e. Se vede că bucovinenii ăstia au stat multă vreme sub stăpânire austriacă!

*

M-a amuzat momentul, dar m-a şi încărcat cu o impostură pe care am cărat-o cu mine ani la rând. În 1999 Constantin Ţoiu m-a rugat să particip la lansarea unui nou roman al său, „Barbarius” (roman foarte bun, un adevărat eveniment), iar eu am acceptat cu plăcere. Lansarea a avut loc la Uniunea Scriitorilor, în Sala Oglinzilor, romanul fiind prezentat publicului de trei critici: Nicolae Manolescu, Gabriel Dimisianu şi eu. Când am luat cuvântul m-am gândit că ar fi amuzant pentru public să povestesc întâmplarea cu sacoul şi, totodată, să mă eliberez de vina de a fi tăcut, cu 29 de ani în urmă, în redacţia revistei „Luceafărul”. Am evocat, deci, episodul şi am făcut... mărturisiri complete. În mod curios (poate şi din cauza vârstei relativ înaintate), politicosul Constantin Ţoiu s-a enervat instantaneu şi a început să ţipe:

– Să taci! Să taci! Vrei să mă compromiţi în faţa publicului?! Vrei să creadă lumea că nu mă pricep la stofe?!

Doar după ce am tăcut şi m-am aşezat din nou pe scaun, spăsit, Constantin Ţoiu a încetat să mai strige. Iar de atunci înainte parcă-parcă am început şi eu să cred că sacoul era confecţionat dintr-o stofă ţărănească făcută în Bucovina, la piuă.



Tag-uri:

Alte articole din categoria:

joi, 18 ianuarie 2018 Autor:

VEȘNICESC, ȚINÂNDU-SE DE MÂNĂ

joi, 18 ianuarie 2018 Autor:

Povești cu unguri

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000