EVZ

Politică de putere în Uniunea Europeană: viitorul minorității de blocaj. Pulsul planetei

Autor: | | 2 Comentarii | 1160 Vizualizari

Ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană determină schimbări majore și în politica de putere în interiorul Uniunii Europene, față de cea care a fost gândită la vremea conceperii sistemului de vot și a proporțiilor în modul de luare a deciziei.

Dar poate cele mai importante schimbări sunt cele care vor interveni la nivel strategic. O evaluare în acest sens poate explica nevrozele și calculele coagulărilor care sunt astăzi în curs.

Este știut faptul că Europa Unită a avut părinții fondatori europeni vizionari, care au văzut în echilibrele și controlul cărbunelui și oțelului nu numai o armonizare a unei competiții pe piață, dar mai ales un control al principalelor ingrediente pentru a produce arme pe continent.

Mai mult, că principalul impuls pentru această soluție și pentru Europa unită a venit chiar de peste ocean. După două războaie mondiale în care a fost nevoie de intervenția sa - războaie pornite de la politica de putere internă în Europa, cu precădere în relația tandemului franco-german care nu a mai putut fi balansată de către Marea Britanie, dar a fost nevoie de antrenarea Rusiei și a SUA pentru a închide conflictul care a avut sursă europeană - Statele Unite au încurajat un aranjament de control al instrumentelor de producere a armelor și mai mult, au acceptat să-și și asume apărarea Europei, pentru a nu fi nevoie de o reînarmare și ca rivalitățile să nu mai apară din diferența de potențial al greutății strategice date de aceste arme. Planul Marshall a reconstruit Europa, cu avantajele creării mecanismului Europei Unite.

Retragerea Marii Britanii din UE mai creează un precedent: Franța rămâne unicul stat membru dotat cu arme nucleare. Până la acest moment, existau două state cu o asemenea postură, și SUA, cu arme staționate pe continent. Însă crearea unui asemenea excepționalism, al unicului stat nuclear în UE, cel francez, poate da naștere la rebalansări, legitimități distincte pe terțe teme și ambiții speciale.

Cum ar fi împărțirea informală a atribuțiilor pe continent – Franța responsabilă de apărare și securitate, Germania responsabilă de economie și piață. Sau poate chiar vor apărea noi formule de manifestare a acestei realități. Un alt subiect complicat ar putea fi dat chiar de regulile din cadrul Alianței Nord Atlantice, respectiv nevoia de a investi 2% din PIB pentru apărare, care se suprapune cu Brexitul din UE.

Toate statele membre și-au asumat angajamentul de a atinge acest nivel și de a-l menține, împreună cu procentul pentru achiziții de tehnică nouă, minimum 20% din buget. Și Germania a făcut-o, și până în 2024 va atinge acest procent. Însă puțină lume se gândește cum va arăta Europa cu o Germania înarmată cu 2% din PIBul său și dacă Europa este capabilă să absoarbă o asemenea realitate. Sau Germania însăși. E adevărat că există și formule creative, iar Germania a ales dezvoltări în domeniul cyber, cu precădere, pe lângă investițiile în capabilități hard. Nu în ultimul rând, ieșirea Marii Britanii creează o debalansare în votul și raportul de forțe la nivelul Uniunii Europene.

Pe calculele clasice ale reprezentării statelor, odată cu retragerea Marii Britanii din UE, orice propunere franco-germană nu mai poate fi blocată decât de voturile următoarelor 13 state ca mărime. O formulă de coaliție greu de realizat și profund improbabilă. Nu că cineva și-ar dori să aibă la îndemână o minoritate de blocaj sau să blocheze neapărat o propunere francogermană.

Dar crește preocuparea statelor mai puțin relevante ca dimensiuni și putere de vot în UE pentru modul în care se face agenda și sunt luate în discuție interesele lor. Și e natural: nu e nici în interesul Parisului și Berlinului să transmită că agenda și decizia europeană e, de fapt, o afacere în doi, pentru că astfel se pierde multilateralismul și coeziunea Europei într-o stratificare mult mai nocivă chiar decât semnalul primului stat care părăsește UE.

De aceea au și început formate de minilateralism, cum se numesc ele, formate regionale și trans-regionale care încearcă să aglutineze state europene cu o forță mai mică de vot și cu probleme comune, pentru a reuși să atragă atenția și a avea mai mult succes în cazul promovării acestor interese la nivel european, în UE.

În regiunea Baltică funcționează formatul Consiliului baltic, între statele baltice și cele nordice-inclusiv cele nemembre UE precum Norvegia. Vishegrad-ul se reconvertește în aceeași direcție, deși emblema sa publică nu e tocmai una recomandabilă la nivelul UE. Pe de altă parte, formatul București 9 și Inițiativa celor trei mări, cu rolurile lor în materie de apărare și securitate respectiv economie, comerț și investiții, cu interesul și prezența americană în acest parteneriat, poate fi și un format cu relevanță și în coagularea intereselor și rebalansarea deciziei în UE.

Deși varianta optimă ar fi recalibrarea raportului de voturi și a echilibrului european în decizie, în condiții post-Brexit. Dar acest lucru formează o nouă Europă, o altă Uniune Europeană decât cea pe care o cunoaștem și în care am aderat în 2007.



Tag-uri:

Alte articole din categoria:

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000