EVZ

Povești cu unguri

Autor: | | 10 Comentarii | 6543 Vizualizari

Pe vremuri, la Evenimentul Zilei, când aveam 3 județe în parohie și mă ocupam de toate subiectele, de la sport la economie, când auzeam la telefon: vezi că vine om de la centru, mi se ridica părul măciucă în cap.

Cu majoritatea am colaborat foarte bine, dar numai după ce îmi marcam teritoriul. Fiecare cu orgoliile lui. Îmi amintesc de un episod tragi-comic cu omul de la centru, care a făcut furori în târg. Era nu-știu-ce criză politică și ne-am dus, eu și colega, o tipă cu un umor teribil, la Prefectură.

Consilierul prefectului era un domn extrem de manierat, de modă veche, cu care eu aveam o relație foarte bună. Intrăm în birou, ni se dau cafele și dintr-o dată, colega, care se tolănise într-un fotoliu strigă: Bă, ce p...a mea faceți voi aici, de trebuie să vin eu de la București să vă rezolv problemele?

Eu am căzut sub birou, domnul Vântu (nu acel Vântu) s-a albit la față, mai să se prăbușească și el. Am avut puterea să-i fac colegei semnul cu gâtul tăiat și fermoar la gură. Ea s-a prins repede că nu-i în Teleorman și că abordarea trebuie să fie alta și a dres-o onorabil.

Peste ani, când lucram la o televiziune mare și cu pretenții, am fost anunțată, tot de la centru că, la data de 15 martie vom avea o desfășurare de forțe impresionantă, că vine carul, că vine specialista, că să-i acord tot suportul. La fel de atinsă în amorul propriu, am zis bine, să vină. Echipa, inclusiv cel care-i ținea specialistei cablul, să nu se împiedice, a fost cazată la o pensiune din centru, chiar lângă poliție.

Mă duc eu dimineața să-i iau, să mergem la monumentul unde era evenimentul maghiarilor. Găsesc echipa plină de spume, inclusiv specialista, o fată care nu cred că mergea la grădiniță în 15 martie 1990. Îi întreb despre motivele spumelor lor și fata răbufnește: Îmi bag p...a în orașul vostru. Am ajuns astă noapte și nu am găsit pensiunea, că nimeni, nici măcar polițistul pe care l-am întrebat, nu știa românește. Am intrat la o farmacie, că mă doare capul, și nu a vrut să mă servească, că nu știa românește. Sigur nu ai cerut pâine? întreb eu. Hai, că dacă facem miștouri de-astea nu cred că putem colabora, a spus ea.

I-am lăsat baltă și m-am dus la eveniment, că mai lucram în vreo 6 locuri și aveam ce face. Peste o vreme, mă sună editorul de la centru și mă întreabă de ce nu o ajut pe X (chiar nu mai știu cum o cheamă); eu i-am explicat motivele, el m-a rugat să trec peste și să o ajut că nu se descurcă. Am căutat echipa și am stat puțin să observ ce face.

Fata, specialista, îi băgase microfonul în gură unei femei în vârstă și o interoga: De ce-ați venit aici, vreți Ardealul, nu? Femeia s-a uitat la ea și i-a întors spatele, nu înainte de a-i spune: „nem tudom romanul”. I-am luat microfonul din mână și m-am dus la femeie. Am complimentat-o pentru frumoasa ținută tradițională, i-am zâmbit și am scos ceva de la ea, inclusiv un zâmbet.

Și, în legătură cu obiceiul jurnaliștilor nefamiliarizați cu folosirea numelui și prenumelui la maghiari. Markó Béla, pe atunci președinte UDMR, disperat că jurnaliștii titrau “Bela a declarat…” (ca și cum spui “Liviu a declarat…”) mă întreabă ce să se facă, că se săturase să transmită că la ei e cu numele și prenumele. I-am sugerat să schimbe semnătura și să-și zică Béla Markó. Ghinion! Jurnaliștii au priceput cum e cu numele și prenumele la maghiari și au considerat că Markó e prenumele, deci au titrat tot “Béla a declarat…” Istoria se repetă cu Kelemen Hunor.  



Tag-uri:

Alte articole din categoria:

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000