EVZ

Când procurorul te vânează, doar norocul te mai scapă. Viața la Curte

Autor: | | 7 Comentarii | 6728 Vizualizari

- Dacă iadul ar avea gust, cu siguranță ar fi amar. Cornel a rostit aceste ultime cuvinte și s-a așezat resemnat în boxa acuzaților. Cătușele puse de dimineață îi provocaseră o eczemă foarte urâtă și usturătoare. Avea obrajii ofiliți și ochii injectați de nesomn - de trei luni se chinuia să scape din arest preventiv. Auzise atâtea monstruozități în acuzarea lui, încât își pierduse orice speranță. Doar timpul mai putea face lumină.

Mucegaiul verde și gros care acoperea crăpăturile celulei părea că se instalase și pe paginile dosarului. Nimeni nu mai părea interesat de soarta și de nevinovăția lui.

- Domnule inculpat, acestea sunt chestiuni care țin de fondul cauzei. Noi ne aflăm în timpul urmăririi penale și discutăm despre măsuri preventive.

Așa i se spunea de fiecare dată când îndrăznea să afirme că e nevinovat.Numai citind acuzațiile pe care parchetul i le aducea din 30 în 30 de zile ajungeai să te crezi hoț fără să fi furat și criminal fără să fi ucis.

- Ia zi, mă, ți-au cam plăcut femeile? I-a strigat într-o zi un judecător de la curtea de apel.

Neștiind ce să răspundă, Cornel a rămas uimit de modalitatea de adresare.

- Nu vorbești? Le băteai, le torturai, ce le făceai de stăteau cu tine? Uite - toate tinere și frumoase. Aproape că sunt invidios. - Domnule președinte, vrem să invocăm excepția tardivității contestației depuse de parchet. Termenul de declarare a fost depășit cu 10 ore. Tribunalul s-a pronunțat și a comunicat încheierea la ora 14,15 minute.

Deturnat de la gândurile inițiale, judecătorul a început să răsfoiască dosarul. I-a făcut semn procurorului de ședință să se apropie și au început să șușotească și să gesticuleze nervos. Președintele părea vădit iritat – tardivitatea era mai mult decât evidentă.

- Domnule președinte, vreau să cred că la fel ați fi procedat și cu inculpatul dacă cererea lui ar fi fost tardivă. - Ce vreți să spuneți, domnule avocat? - Adică l-ați fi chemat alături de dumneavoastră, i-ați fi șoptit lucruri la ureche și l-ați fi dojenit părintește. - Haideți, domnule avocat, că exagerați. N-am făcut așa ceva. Domnule procuror, ia treceți la locul dumneavoastră. Punem în discuție excepția tardivității. - Așa cum vă spuneam, pe adresa de la tribunal a fost trecută ora pronunțării și comunicării încheierii 14,15. Termenul de contestație a fost depășit cu 10 ore. - Solicităm respingerea excepției. Apreciem că termenul de 48 de ore a fost respectat. - Atât? Asta e tot ce aveți de spus domnule procuror? Instanța, deliberând, respinge excepția invocată de apărătorul inculpatului. Curtea apreciază că tribunalul nu se putea pronunța în 10 minute de la rămînerea în pronunțare. Ori ședința s-a încheiat la ora 14,05. - Chiar în 10 minute s-a pronunțat domnule președinte, am fost prezent în sală. A adăugat avocatul

Să înțeleg că puneți la îndoială mențiunea de pe adresă ?

- Da de ce înțelegeți asta domnule avocat? Omul mai greșește. Sunteți prea formalist. - Domnule președinte aici este vorba despre nerespectarea unui termen imperativ, nu despre formalism. Clientului meu i-a fost revocată măsura preventivă de către instanța de fond. Ar trebui să fie liber. Puteți cere lămuriri suplimentare, dacă acestea nu vă sunt suficiente. Faceți o adresă către tribunal. - Nu e nevoie, deja m-am pronunțat. Vă ascult pe fond.

Cornel, care de trei luni trăia provizoriu, de la un mandat la altul, era sugrumat de scârba produsă de ușurința cu care președintele de complet închisese ochii la o asemenea ilegalitate.

Inculpatul, ultimul cuvânt. Domnule președinte, dreptatea e dreptate dacă vine la timp. Cu dumneavoastră s-a sfârșit ultima mea speranță și a început resemnarea. În pronunțare.

Avocatul își privea clientul încătușat și dus în arest. În mod normal acest om ar fi trebuit să fie liber. În schimb, îl vedea degradat și batjocorit în ultimul hal.

Încăpățânat până la absurd, avocatul a gonit spre tribunal, gândind că poate va reuși să dovedească ora la care judecătorul fondului se pronunțase și comunicase incheierea. A întors cu susul în jos oameni și hârtii.

- Domnule avocat, 14,15 e ora pronunțării cum am scris și în adresă. I-a răspuns grefierul. Curtea poate să ceară lămuriri dacă vor. Succes! Să vă ajute Dumnezeu! - Dumnezeu e prea departe, nu ne aude.

Lucrurile nu puteau rămâne așa. Avocatul a făcut o cerere de repunere a cauzei pe rol (adică a cerut reluarea judecății), explicând că în urma cercetărilor personale, ora pronunțării și a comunicării a fost 14,15.

Soluția curții a venit târziu, în noapte. Cufundat în gânduri și hârtii, avocatul a primit un telefon :

- Domnule avocat, mi-au dat arest la domiciliul. Vă mulțumesc pentru tot.

Cum să te bucuri? Ce să-i răspunzi? Dorind, probabil, să nu supere nici capra, nici varza, judecătorul alesese o soluție de compromis. Credea că îi va închide gura inculpatului scoțându-l din arest, iar parchetul nu avea ce să comenteze pentru că era în culpă.

Ei, dar ce te faci când procurorul de caz nu-l vrea liber pe inculpat? E simplu – îi extinzi acuzațiile și te străduiești să-l determini să încalce obligațiile arestului la domiciliu.

Nici nu s-a văzut bine în patul lui, nici nu i s-a udat bucata de săpun în mână, că inculpatul nostru a și fost citat la parchet. Cum pentru ce? Să i se aducă la cunoștință o extindere a acuzațiilor cu încă șase infracțiuni. Când fuseseră descoperite faptele astea? De ce procurorul de ședință nu vorbise despre ele la ultimul termen de judecată? Nu mai conta.

Cornel trebuia să-și încaseze porția de vinovăție a doua zi, la ora 8,30, după un traseu bine stabilit de ofițerii de la supraveghere. I s-a explicat în mod clar la ce ora are voie să părăsească domiciliul, pe ce parte a străzii trebuie să meargă, cât timp îi ia să ajungă. I-au reamintit că nu are voie, sub nicio formă, să ia legătura cu vreunul dintre martorii din dosar ori cu partea vătămată.

- Încalci una din interdicțiile astea, pac îți facem raport și cerem din nou arest preventiv. Îi spusese cu bucurie în glas unul din polițistii de la supraveghere.

Ieșit în stradă, Cornel simțea mii de ochi care-l pândesc. O greșeală cât de mică și ajungea iar la cătușe. Mergea cu pași mari, privind aiurea, încercând să-și adune gândurile împrăștiate. Deodată, în fața ochilor i-a apărut Maria – unul din martorii cheie ai acuzării, și principalul om cu care avea interdicție să vorbească. Ce căuta femeia asta, cu noaptea în cap, pe același trotuar cu el, fix în prima lui zi de libertate? Nu credea în coincidențe. Frica îi măcina mințile. A luat-o la fugă, strigând cât îl țineau puterile – n-am făcut nimic!

- Liniștește-te, omule, ce ai pățit? L-a întrebat avocatul care îl aștepta în fața parchetului. - Jur că n-am vorbit nimic cu ea.

Inutil să vă spun că procurorul i-a râs în nas. Cum adică martora i-a fost plasată intenționat pe traseu?

A primit noile infracțiunii ca o pedeapsă îndelung așteptată ce nu mai provoacă nicio emoție. Episodul cu martora apărută de nicăieri îl năucise. Era liber de 24 de ore și deja voiau să-l trimită înapoi.

Reîntors acasă, s-a baricadat. Nu răspundea la niciun telefon, refuza orice vizită. La ora cinci dimineața sărea din pat ca un soldat disciplinat și le deschidea ușa polițiștilor care veneau să-l verifice. Scenariul ăsta se repeta de câteva ori pe zi. La nici două săptămâni de la arestul la domiciliu, judecătorii au hotârăt să-l lase liber, într-un control judiciar cu interdicția de a părăsi orașul.

Din motive necunoscute, Cornel reprezenta pentru procurori un real pericol, motiv pentru care îl supravegheau chiar și la magazinul din colțul blocului de unde își cumpăra țigări.

Într-o zi, în fața blocului a dat nas în nas cu alt martor important din dosar. Ca din întâmplare, cei care erau non stop pe urmele lui, de data asta lipseau. Stăpân pe sine, și-a sunat avocatul :

- Nu faci nimic. Îți vezi de drum. Nebunia asta trebuie să înceteze.

A doua zi era luni, 4 septembrie, iar Cornel se afla împreună cu avocatul său în sediul Parchetului., formulând cereri și consultând dosarul. Nu mare le-a fost mirarea când, peste două zile, a fost sunat de un grefier de la tribunal, care îl anunța că are termen la o cerere de înlocuire a controlului judiciar cu arestul la domiciliu.

- Stați puțin, ce-am făcut? A cui e această cerere?

Cei de la supraveghere îi făcuseră raport . Se pare că pe data de 4 septembrie fusese localizat după semnalul telefonului mobil, la Timișoara, în apropriere de graniță. Citind aceste aberații Cornel a încremenit :

- Doamna președinte, la data aceea eram împreună cu domnul avocat la parchet. Domnul procuror poate confirma. Cum să fiu la Timișoara? - Dar despre fotografiile astea ce aveți de spus? Știți că nu puteți lua legătura cu niciun martor și totuși, ați făcut-o. - Doamna președinte, a apărut în fața casei mele. Și nu e prima dată când persoane cu care am interdicție să vorbesc, ca din întâmplare, se află în locurile unde mă aflu și eu. Eu nu cred în concidențe și cred că nici dumneavoastră.

A scăpat de data asta, judecătorul fiind destul de sceptic în legătură cu probele depuse e parchet. Într-un final, recunoscuseră că dintr-o eroare, localizarea telefonului mobil al inculpatului fusese viciată din pricina unei erori de sistem.

După vreo șase luni de când era liber, dar cu interdicții, Cornel a primit o invitație la ambasada Italiei, din partea unui amic care făcea parte din personalul diplomatic. Întâlnirea i se părea inofensivă, așa că a acceptat-o. A deschis poarta ambasadei și a pășit înăuntru. În clipa următoare, a simțit un junghi în inimă – căzuse în capcană.

- Domnule avocat, am încălcat interdicțiile din controlul judiciar. - Cum adică? Ce -ai făcut? Ai vorbit cu vreun martor? - Mai rău- am părăsit țara. - Ești nebun? Dar cum ai reușit? - M-a invitat un amic în sediul ambasadei Italiei, iar ăsta, din câte știu, este teritoriu străin. Să mă pregătesc de arest ?  

Va urma



Tag-uri:

Alte articole din categoria:

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000