EVZ

Un psiholog criminalist dezvăluie testele secrete prin care femeile pot depista bărbații agresivi. Vezi de ce Tudorel Butoi consideră banale crimele românești

Psihologul criminalist Tudorel Butoi
Autor: | | 1 Comentarii | 5788 Vizualizari

Telefonul lui sună pe melodia din filmul „Nașul” pentru că, spune el, în tinerețe și-a propus să „îi pună în cap” pe mafioții pe care îi vedea în celebra trilogie americană. După jumătate de secol în care a avut de-a face cu infractori, psihologul criminalist Tudorel Butoi spune că soluția ca aceștia să fie reintegrați social după terminarea detenției este să fie scoși din camerele penitenciarelor la muncă. Tot el povestește că le predă studenților lui, viitori magistrați, cursuri speciale în care le explică la ce trebuie să fie atenți în cazul unui denunț, dar unii procurori sunt păcăliți în continuare de niște delatori mai inteligenți ca ei.

EVZ: V-am auzit de foarte multe ori folosind expresia „cartea norocoasă” când vorbeați de anchetele în care ați fost implicat. Ce înseamnă?

Tudorel Butoi: Cartea norocoasă înseamnă ca un șir de coincidențe să se lege între ele într-un raționament riguros, demonstrabil și în fața căruia persoana pe care o bănuiești să nu mai poată avea spațiu de mișcare. Făptuitorul de obicei nu recunoaște, dar când i se pun în față probele clachează.

- Și cum se manifestă în acele momente?

- Știți cum fac ăștia prin anchete când îi încolțești cu probe. Zici că sunt cei mai jigăriți șobolani. În viața socială sunt șmecheri cu fițe, dar când ajung la „prăvălie” (la poliție - n.r.) și probatoriul duce spre ei devin niște melci fără casă. În acele momente încep să dea din casă și ar vinde pe oricine să își diminueze pedeapsa.

- În zilele acestea denunțul pare foarte folosit în anchete ...

- Acum se încurajează delațiunea. Este cea mai scârboasă formă de relație interumană. Dă și pe mă-sa și pe tac-su și pe tovarășii lui.

- Vă referiți la denunțurile acestea de la DNA?

- Sigur că da.

- Dar de ce este jegoasă?

- Pentru că eu, ca investigator, nu am asupra ei control. Delatorul poate să delaționeze din motive personale, de răzbunare, de ură, din motive de interes că i se promite înjumătățirea pedepsei, din imaginație. Sunt indivizi care nu sunt deloc proști, ca să fii interlop astăzi trebuie să fii deștept. Nefiind deloc proști au o imaginație și o inteligență extraordinară. Îl prostește pe procuror, că nici nu simte că a înghițit ariciul toxic. Acești indivizi sunt capabili să empatizeze cu procurorul și să îl prostească. Un delator își rezolvă problemele personale din lumea afacerilor sau din politică pe mâna instituțiilor statului, atunci când găsește vulnerabilități.

- Dacă sunt atât de periculoase și înșelătoare denunțurile, procurorii au vreun curs în care să învețe la ce să fie atenți?

- La cursurile mele de psihologie judiciară am capitole întregi în care îi avertizez asupra acestei chestiuni. Ei trebuie să fie atenți să nu intre în capcana de a simpatiza cu delatorul, de a simpatiza martorul, de a simpatiza victima. Trebuie să fie cât mai echilibrați și cât mai reci în aprecieri. Și fiecare verigă de lanț din rechizitoriu să meargă din probă în probă, nu din probă în indiciu sau din indiciu în indiciu, că acesta nu e probatoriu.

În concluzie, acest denunțător nu e de nasul oricui. Denunțătorul este de nasul numai al procurorilor inteligenți, profesioniști, echilibrați psihic. Eu îi prezum pe toți cei care au făcut cu mine psihologie judiciară că sunt inteligenți, dar sunt și cazuri care au făcut de râs eforturile procurorilor profesioniști.

- Și totuși ajung în instanțe dosare care merg din indiciu în indiciu ...

- Da, și vin la instanță și dă cu ei de pământ și cu dosarul. Instanța vrea probe indubitabile ca să se pronunțe, pentru că altfel îți dă cu dosarul în cap să continui cercetările sau să le refaci. Se vede în zilele noastre că foarte multe dosare nu țin în fața judecătorilor, axându-se foarte mult pe denunțuri.

- După toate aceste dosare întoarse de instanțe, știți dacă există vreo reacție în rândurile procurorilor?

- Da, există. În urmă cu câteva săptămâni, am avut un instructaj cu procurorii dintr-o anumită regiune a țării. Am făcut analiză de caz și am ajuns și la personajele astea sinistre (care au construit dosare bazate de delațiuni - n.r.) și s-au desolidarizat toți de ele. Am avut o supriză plăcută uriașă și miau făcut o mare bucurie când i-am văzut cum gândesc. Au adus elemente critice de analiză a unor insuccese.

- Să înțeleg că procurorii realizează că este o problemă ...

- Realizează și văd despre ce este vorba și se diferențiază de cei care urmează aceste căi de anchetă. Ei se desolidarizează de aceste caricaturi care apar, pentru că este vorba de demnitatea și libertatea unei persoane. Cum să constriești probe aruncând în siajul unui delator responsabilitățile acestea când probele trebuie să le faci tu, procuror? Dacă denunțul nu poate fi demonstrat prin probe, te deprofesionalizezi și râde lumea de tine.


Cum pot funcționa ordinele de restricție

EVZ: Am avut de face de curând cu cazul unei femei ucise de fostul soț, care avea și un ordin de restricție. De ce credeți că nu funcționează aceste ordine?

Tudorel Butoi: Ordinul de restricție este un ordin care obligă pe un individ să nu se mai apropie de o altă persoană, dar îl obligă pe o hârtie. Poate funcționa doar în cazul oamenilor civilizați, care pot realiza printr-un asemenea act că ei au greșit, dar nu în cazul unui individ agresiv și periculos. Ceea ce se propune acum cu aceste brățări de monitorizare nu este o soluție.

În primul rând că ar trebui să ai o cameră cu niște panouri imense unde să existe niște polițiștii care să îi urmărească pe indivizii aceștia pe unde umblă, dar și pe persoanele de care nu au voie să se apropie. Și chiar dacă îl detectezi că se apropie, cât de repede poți ajunge la el să nu își omoare nevasta? Pentru că incidentele astea se întâmplă în câteva minute și degeaba îl prinzi, că femeia e moartă.

- Care este soluția?

- Soluția este tot cu brățările, dar în alt sens. Să poarte amândoi brățări, dar să aibă niște senzori, se poate face ușor prin GPS, care atunci când agresorul se apropie la mai puțin de 200 de metri de victimă, să i se descarce un șoc electric în mână, care să îl facă să iasă din zona ei. Dacă insistă să se apropie, șocurile cresc în intensitate până devin insuportabile.


Cum le învață psihologul pe studentele lui să evite bărbații agresivi

EVZ: Au atras atenția cazurile femeilor ucise de foștii soți. Aveți vreun sfat pentru tinerele femei cum ar putea să detecteze că iubesc un om care este nepotrivit pentru construirea unei familii?

Tudorel Butoi: Mi se pune de multe ori întrebarea aceasta în calitatea mea de psiholog consilier. Femeile tinere îmi pun întrebarea aceasta când sunt pe punctul de a merge mai departe cu un bărbat. Eu le spun așa: pentru a intra într-o relație și pentru a putea stabili cât de departe se poate merge, trebuie să intri în ceea ce se numește scenariu dramatic.

Aceste exerciții sunt importante pentru a stabili dacă se poate rezista în cuplu în stresul zilelor noastre. Primul exercițiu sună așa. La două noaptea, îl suni pe iubitul tău și îi spui că ai o criză renală, imposibil de tolerat. Momentul trebuie dramatizat cu farmecul feminin.

- Și care este răspunsul corect?

- Are două variante. În prima îi spune să ia și ea un prosop, să pună pe el alcool și să se înconjoare cu el în jurul trupului, să ia un calmant și să încerce să adoarmă. Pe ăsta trebuie să îl taie urgent de pe listă. Varianta a doua pe această speță este următoarea: bărbatul îi spune să rămână liniștită că vine la ea și o duce la urgență. Cu ăsta trebuie să meargă mai departe.

- Presupun că nu trag o concluzie dintr-un singur exercițiu...

- Le mai dau un exercițiu. Își dau întâlnire la Universitate. Eu le sfătuiesc să întârzie, fără să anunțe, jumătate de oră. Dacă bărbatul o ia în brațe, o întreabă ce s-a întâmplat, îi spune că a fost îngrijorat și dacă se simte rău să renunțe la a mai merge la evenimentul la care o invitase, atunci eu le sfătuiesc ca pe acesta să îl ia și să îl pună la insectarul vieții. Dacă o așteaptă nervos și o mai și ceartă că l-a făcut de râs, trebuie să fugă urgent din viața lui.


„Crimele din România sunt banale”

EVZ: După jumătate de secol în care ați studiat crimele din România, puteți face o caracterizare generală pentru ele?

Tudorel Butoi: La noi există crima de tip balcanic. Crima balcanică este aceea când se omoară bețivii între ei, când sunt violate și omorâte babe sau când își omoară unul iubita din gelozie. Sunt crime banale. Încă nu s-a profesionalizat, dar se va profesionaliza.

- Ce înseamnă profesionalizare?

- Se va profesionaliza când va părea că victima a murit din cauze naturale sau din accident. Crima va deveni profesionistă când polițiștii vor fi păcăliți iar criminalii vor scăpa.

- Crimele spuneți că sunt banale. În cazul acesta, care sunt cazurile interesante?

- Foarte importante sunt disparițiile de persoane. Acestea ridică cel mai înalt grad de dificultate pentru poliție. Un om, care nu este fulg de zăpadă, dispare. Unde? Aceasta este marea întrebare. Pentru că el poate să fie plecat în altă țară și nu a spus la nimeni. Va spune la un moment dat că omul e ființă socială. Problema e când nu îl găsești, trebuie să afli unde e. În aceste cazuri trebuie să găsești vinovatul ca să afli ce s-a întâmplat cu persoana dispărută.

- Cum se lucrează în aceste cazuri?

- Se face un cerc de persoane bănuite, care sunt din anturajul persoanei dispărute. Afli detalii despre persoană și uneori cercul de suspecți se mărește. Îi cauți pe toți aceștia ca să poți răspunde la întrebarea „qui prodest” (cui folosește – n.r.). Și începi faci ipoteze: datorii neonorate, infidelități, gelozie etc. După ce se face cercul de bănuiți, ofițerii sunt împărțiți fiecare pe câte o ipoteză. Și la un moment dat tragi cartea norocoasă. Ajungi la un suspect care are neghiobia să nege niște lucruri pe care polițiștii le au probate. Când i se prezintă probele, suspectul se prăbușește psihic recunoaște ce s-a întâmplat, de obicei fiind vorba de o crimă.


„În adolescență jucam barbut și treceam Dunărea la iugoslavi”

EVZ: Ați crescut într-un oraș de graniță (Drobeta Turnu Severin - n.r.), într-o zonă prin care românii încercau să ajungă în Iugoslavia. Ați încercat vreodată să treceți Dunărea înot?

Tudorel Butoi: În mica mea copilărie, eu la 12-14 ani treceam înot Dunărea în Iugoslavia. Nu numai eu, ci toți cei care stăteam la marginea orașului, din cartierul Tabaci. În Iugoslavia treceam de nebuni, ca orice nebuni. Erau ancorate niște șlepuri și astfel ajungeam neobservați spre mijlocul Dunării, unde eram departe de grăniceri.

Ajungeam dincolo, unde ne angajau țăranii sârbi să îi ajutăm la culesul fructelor și ne plăteau. La întoarcere ne aștepta patrula de grăniceri, care ne dădea bătaie ca la hoții de cai, ne puneau să ștergem câte 50-60 de perechi de bocanci, după care ne chemau părinții pe care îi amendau. Treaba asta se întâmpla cam de două ori pe lună. 

- Ce carieră vă doreați să urmați în adolescență?

- În proiecția mea din adolescență era să mă târăsc să termin și eu școlile. Nu am luat niciodată note foarte mari și nu am fost premiant deoarece aveam foarte multă treabă. Aveam treabă așa: vacanță de vacanță la țară cu o bunică rămasă văduvă de prin războaie, iarna copiii ne mai urcam în niște garnituri de tren care veneau încărcate cu lemne pentru o centrală din zonă, din care furam ca să avem cu ce să ne încălzim acasă, mai jucam și barbut și mă încăieram și cu hamalii din port. În aceste condiții, cartea era și ea pe acolo.

- La ce facultate ați dat prima admitere?

- Când s-a pus problema cu facultatea, am observat ce cărți groase aveam de învățat. Când am ajuns pentru examenul de admitere la medicină la București și am văzut că erau unii care dădeau a cincea oară examen și învățaseră niște cărți care erau ca niște cărămizi de groase, m-a luat capul. Am fost la un pas să intru la medicină, umană și apoi veterinară, dar am eșuat și am fost luat în armată, la marină.

- V-au descurajat aceste eșecuri?

- Am un sfat pentru cei care citesc și au și ei un trecut ca acesta al meu, cu mahalale, cu vagabonțeli. Să nu se descurajeze că Dumnezeu are grijă de fiecare dintre noi. Eu când m-am văzut pe nava grănicerească și mai apoi când am început să merg pe o navă de cercetare în largul mării, m-am speriat.

- Ce a urmat?

- Am luat materia de admitere de la toate facultățile, m-am dus într-o librărie și am cercetat care cărți sunt mai subțiri. Băi nenică, pentru psihologie aveam de învățat o carte care nu avea mai mult de 80 de pagini, iar elementele de anatomie le știam din momentul când încercasem să intru la medicină. Am citit-o de câteva ori și am realizat că experiențele mele din copilărie și adolescență se găsesc în acea carte. M-a pasionat și am început să studiez tratate, astfel încât am reușit să intru al șaselea pe listă, din 28 de locuri, la Facultatea de Psihologie din București.


„Deținuții trebuie scoși la muncă dacă vrem să-i reintegrăm social”

EVZ: Se vorbește în ultimul an foarte des despre faptul că cei care au făcut pușcărie ies incapabili de reintegrare socială. Care credeți că este soluția? 

Tudorel Butoi: Urgent, dar urgent trebuie recuperate averile penitenciarelor. Penitenciarele din această țară au avut o rețea de ferme, de podgorii, de mici făbricuțe, care, după 90, au fost luate și trecute ori în proprietatea unor primării, ori în proprietatea unor particulari. În momentul în care au fost luate aceste lucruri, condamnații au fost trimiși „pe cameră”. Un hoț „pe cameră” înseamnă un bolnav de ficat, de stomac, de tuberculoză, de nevroză, de depresie, un apt să ucidă, să se sinucidă sau să facă revolte.

Pe când exista această rețea de ferme și făbricuțe, condamnații erau scoși la muncă și erau un avantaj și din faptul că prin aceste activități scădea nivelul de stres și nervozitate, dar la finalul condamnării aveau și niște bani puși de o parte din activitățile prestate. Astfel ei puteau începe o viață nouă, pe când acum cei care nu au pe nimeni când ies din închisoare redevin infractori.

- Cum se poate reveni la acest sistem? Credeți că deținuții ar mai accepta să iasă la muncă?

- Se poate reveni la acest sistem printr-un exercițiu voluntar din partea condamnaților. Efectele psihice ar fi foarte bune.

- Există cumva și vreo problemă de organizare a sistemului penitenciar?

- Penitenciarele trebuie scoase de sub jurisdicția Ministerului Justiției, care este incapabil să facă reinserție socială pentru acești condamnați. Penitenciarele ar trebui puse sub o coordonare comună a trei ministere: al Educației, al Muncii și al Sănătății. Aceste trei instituții combinate pot face ca acești oameni să iasă pe ușa închisorii cu niște studii, cu o meserie necesară pe piața muncii din țară și sănătoși și apți de muncă.

- Totuși, una dintre probleme este aglomerația din închisori ...

- Una dintre soluții este instituția mediatorului. Relația conflictuală este între victimă și agresor, nu între agresor și stradă. S-au judecat și agresorul este pedepsit. Dar cu doi înainte de terminarea sentinței mediatorii pot merge să discute cu victima și să afle dacă dorește să îl ierte pe agresor. Eu pun pariu, că așa cum cunosc eu poporul român, vei avea 80% de acorduri de iertare și se semnează un act între victimă și agresor.



Tag-uri:

Alte articole din categoria:

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000