EVZ

N-o să înțeleg niciodată ce dracu’ sărbătorim în Noaptea de Revelion. România lui Cristoiu

Autor: | | 18 Comentarii | 13623 Vizualizari

De mai mulți ani, finele de an mă prinde în străinătate. Unul dintre scopurile acestei aventuri ține de preferința mea pentru călătoriile de tip cunoaștere la fața locului. Sub acest semn, de vreo cincisprezece ani încoace, am petrecut Revelionul peste hotare, în stradă.

Am mai scris că puține sînt ciudățeniile firii umane care să mă nedumerească mai tare decît obiceiul de a sărbători cu larmă încheierea unui an și venirea unuia nou. Pe lîngă că un an scurs din viață înseamnă un pas mai departe pe drumul fatal către plecarea definitivă de pe acest Pămînt, nu văd nici un motiv să petrecem în noaptea Anului Nou. Merită să sărbătorești ceva ivit din munca ta, din eforturile tale sau, cel puțin, ceva care a depins într-un fel de tine. Avem vreo contribuție fiecare dintre noi, pămîntenii, la încheierea Fostului An și ivirea Noului? Vechiul an se încheie indiferent că vrem sau nu noi, muritorii. La fel, Noul An vine și fără a cere acceptul nostru. Nici în plecarea fostului, nici în ivirea noului, nu stă o fărîmă de contribuție omenească. Nici măcar Donald Trump, cel mai puternic om de pe planeta Twitter (pe cea numită Pămînt am serioase îndoieli că deține vreo putere), nu poate face nimic pentru a grăbi plecarea Fostului an și Ivirea noului, cum, dacă ar vrea, nu poate opri plecarea Fostului și ivirea Noului.

În aceste condiții, obiceiul omenesc de a petrece, mai ales de a ieși în stradă și a zbiera la cer, mi s-a părut și va continua să mi se pară una dintre cele mai mari ciudățenii ale firii umane, explicabile doar prin faptul că vreun sfert din ADN-ul uman e moștenit de la Omul de Neanderthal. Timp de 300 000 de ani Omul de Neanderthal a ridicat privirile spre cer și a zbierat cît a putut de tare, atunci cînd n-a înțeles nimic din ceea ce trăia. Încheierea unui an și ivirea altuia, nou, sinonim cu trecerea unui an din viață, e probabil un mister pe care noi, verișorii Omului de Neanderthal, nu l-am dezlegat și nu-l vom dezlega niciodată.

Drept urmare, ieșim în stradă și zbierăm cît putem de tare la cer. Am petrecut multe Revelioane în stradă în marile și micile orașe ale lumii. Am inaugurat chiar un serial în Lumea văzută de un român rupt în fund intitulat „Am supraviețuit și acestui Revelion”, titlu explicat de realitatea – denunțată în carte – că nimic nu e mai primejdios pentru un ins la locul lui, ca mine, decît omul care-și exprimă bucuria. De fiecare dată în străinătate, am mers la Revelionul din stradă ca un pușcaș marin american la o operațiune de extragere. Grație unor astfel de pregătiri, am scăpat viu și nevătămat la Palermo din infernul petardelor aruncate în stradă de la toate balcoanele și la Barcelona de strivirea de către mulțime.

Din motive ținînd de bătrînețe, anul acesta am preferat să fac Revelionul acasă. După o călătorie scurtă în Germania – Dusseldorf și împrejurimi – am revenit în țară. Evident, n-am fost în stradă la Revelionul organizat de Primăria Generală a Capitalei. Din ce am văzut transmis la unele televiziuni de știri pot spune că anul acesta bucureștenii au avut parte, în fine, de un Revelion în stradă demn de un mare oraș european. Din cîte știu, Revelionul din Piața George Enescu a costat ceva Primăria. Sunt sigur că USR, Divizia Politică a SRI, va bombăni pe chestia asta, mai ales că filmarea spectacolului nu i-a fost încredințată lui Cosette Chichirău, de profesie cameristă video, parlamentară în timpul liber. Eu însă, care am criticat-o pe Gabriela Firea pentru înclinația bolnăvicioasă spre operațiuni de imagine – cine se teme de imagine, de imagine va muri! –, mă văd obligat acum s-o laud pentru Revelionul din Piața George Enescu. Temeiul principal stă, desigur, în modernitatea spectacolului, adaptat deopotrivă lumii de azi și condițiilor cerute de o manifestare artistică în aer liber.

Fără a-mi face din asta o patimă, duminică seara, am urmărit programele de Revelion ale televiziunilor de știri. Am lăsat deoparte programele televiziunilor generaliste, știind că acestea au suficiente mijloace și suficiente formule pentru a realiza programe spectaculoase; prin urmare, contribuția harului gazetăresc e greu de dibuit în astfel de cazuri. Lucrurile se schimbă în cazul televiziunilor de știri. Lipsite de mijloace materiale, de colaboratori din domeniul artistic, dar mai ales la concurență cu televiziunile generaliste, televiziunile de știri dau un uriaș examen de har gazetăresc prin programele de Revelion. Din acest punct de vedere, al harului gazetăresc, România tv a dat lovitura. Ratingul uriaș, 5,8, în condițiile în care Pro tv abia dacă a reușit un 1,7, iar TVR, televiziunea cu posibilitățile cele mai mari în domeniul show-ului, a scos cu chiu cu vai un 1,3, își găsește explicația în ideea gazetărească deosebită: Cea de a pune personalități cunoscute în ipostaze oficiale, tip la patru ace – politicieni, jurnaliști – în ipostaze mai puțin obișnuite, de cîntăreți, dansatori, petrecăreți cu paharul în mînă. Chiar eu, care am butonat telecomanda pentru a vedea din punct de vedere profesionist efortul televiziunilor de știri, am avut momente cînd am trecut cu greu la un alt canal.

Cel în care Petre Roman a cîntat și a dansat împreună cu soția – interpreta Silvia Chifiriuc – a fost unul dintre ele, alături de cel realizat de eforturile stîngace, dar fermecătoare, ale lui Victor Ciutacu, de a da din picioare sub pretextul că dansează. Ideea gazetărească nu e însă suficientă pentru un succes precum cel realizat de România tv cu programul de Revelion. A mai fost nevoie și de un uriaș efort organizatoric și de intrarea în starea de actori și actrițe a vedetelor postului, de regulă, vorba unei interprete de muzică populară despre Victor Ciutacu, imbatabile doar pe terenul lor, cel al gazetăriei.

La polul opus s-a situat din acest punct de vedere Digi 24. Așa cum am mai scris, urmăresc Digi 24 dintr-un fel de masochism de telespectator: Sînt curios de fiecare dată cît de tare pot rezista la ceva de coșmarul mestecării unor așchii de lemn vîndute sub pretextul că sunt bomboane de ciocolată. Ceea ce a încercat să ne vîndă Digi 24 de Revelion a fost un Program tv. A fost în realitate o însăilare amatoristică fără cap și coadă, din care a lipsit, firește, interviul cu Gabriel Liiceanu, păstrat, desigur, pentru a doua seară de somnifer sub formă de supozitoare, cea din 1 ianuarie 2018.

Digi 24 va rămîne în istoria presei ca una din marile enigme ale acestor vremuri șui, în care se iese în stradă nu împotriva instituțiilor de forță, cum se întîmplă în toată lumea civilizată, ci pentru sprijinirea abuzurilor comise de acestea, în care presa face PR SRI în loc să-și exercite misiunea de cîine de pază al democrației, în care o scărpinare la subsuori a ambasadoarei Finlandei produce tresăriri naționale, iar strănutatul ambasadorului SUA, o cădere de Guvern. Această enigmă e rezumată de o întrebare simplă, pe care mi-am puso urmărind dezastrul de program din noaptea Anului Nou: Cum dracu reușesc cei de la Digi 24 să fie atît de lipsiți de har gazetăresc? Și dacă s-ar strădui să fie atît de netalentați, tot le-ar mai scăpa cîte un moment de reușită gazetărească. De simt nevoia să compar cele două programe de Revelion?

Spre deosebire de presa comunistă, finanțată de stat în numele a ceea ce se numește misiunea educativă a scrisului, presa în democrație se supune crîncenelor reguli ale economiei de piață. Numai cine n-a făcut presă postdecembristă cu adevărat independentă nu știe ce înseamnă să trăiești ca instituție de presă numai și numai din piață. Asta înseamnă în primul rînd a te preocupa de ceea ce aduce venituri întro economie de piață valabilă și în cazul presei: Ratingul, tirajul, succesul comercial. Ratingul, tirajul, succesul comercial cer un efort uriaș de talent, de muncă, de hărnicie, o goană turbată pentru idei mai interesante decît cele ale concurentelor. Fără rating, fără tiraj, peste tot în lumea democratică nu există bani de întreținerea unui post tv, a unui ziar, chiar și a unui site.

În cazul România tv efortul ieșit din comun și-a avut una dintre cauze, dacă nu chiar cauza principală, ratingul ca o condiție a supraviețuirii economice. Regula asta a funcționat și în cazul altor televiziuni de știri. B1tv, Realitatea tv, au mărturisit în noaptea de Anul Nou efortul de a face ceva deosebit din punct de vedere profesional, chiar dacă mijloacele materiale au fost sărace. Digi 24 s-a străduit, în schimb, cu mijloace materiale însemnate, să ne demonstreze încă o dată disprețul față de tot ceea ce dă nota specifică presei din întreaga lume democratică: Ratingul, tirajul, interesantul din punct de vedere gazetăresc. Digi 24 e din acest punct de vedere un paradox:

Deși n-are rating, deși nu arată un minim interes pentru succesul comercial și mai ales pentru cel profesional, dimpotrivă lăsînd impresia unui efort de a avea cît mai mulți amatori în emisiunile sale, postul risipește enorm în materie de mijloace materiale, de număr de salariați, de finanțare a celor care apar pe post.

Explicația? Digi tv e finanțată pe altei căi decît cele ale economiei de piață. Cîtă vreme vor exista instituții de presă finanțate din fonduri secrete, în schimbul ipostazei de a fi gazete de perete ale Sistemului, nu putem vorbi în România de democrație și cu atît mai puțin de economie de piață.



Tag-uri:

Alte articole din categoria:

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000