EVZ

Suferinţele domnişoarei K.

Autor: | | 5 Comentarii | 1770 Vizualizari

(Fantezie). Nu există acum, la ora asta, om mai năpăstuit şi mai chinuit de îndoieli decât domnişoara K. Simte aşa, ca o povară, pe umeri (ca şi când unul mai înalt din echipa adversă i-ar fi pus capac pe umeri, exact când ea ar fi încercat să sară ca să arunce la coş!). Şi respiră greu. Parcă mai greu decât după o şedinţă de fiare, la sală, pentru rotunjirea pectoralilor.

E atât de derutată, încât îi vine …nu ştie ce să mai facă şi încotro s-o apuce.  Ori înainte (ooo, Doamne, ce frumos, ce bine era înainte vreme, n-avea nicio grijă, era ca la pension, nu-i păsa de nimic, se ştia în securitate, căci era mereu acoperită de la spate de Flory… o-la-la, ce vremuri! cum stăteau ei amândoi, tolăniţi pe canapea, cu mingea de baschet între ei şi priveau la televizor cum se lăţea pe ecran, ca o pată, durerea tuturor duşmanilor…cine mai era ca ei?!). Acesta era înaintele ei şi pe acesta îl visa ea, repetându-l, spre a se linişti. Să fie clar!

Deodată, se ridică brusc de pe scaun, ocoli biroul şi se duse la fereastră, sprijinindu-se de pervaz. Privirea ocoli statuia din faţă şi trecu de bulevardul străbătut de maşini. Simţi cum miocardul său de fidelitate îi dădu ghies cu o pompă serioasă de sânge proaspăt (ah, sângele, Doamne, cât de mult îi plăcea sângele!...). Se încheie la ultimul nasture al cămăşii albe, cumva ca să-şi protejeze inima. Îi veni instantaneu să cugete. Şi o făcu: dacă o ţine tot aşa – gândi ea – nu e bine, e cam nasol, fiindcă s-au petrecut ceva deranjamente în câmpul tactic, nişte oarece schimbări care s-ar putea să nu-i fie folositoare. Ba, din contră. Aşa cum, de pildă, viermii ăia doi au devenit nu doar inutili, dar şi periculoşi din cale-afară. Bine că a scăpat de ei! Flory avea dreptate zilele trecute, dragul de el: cei doi câini turbaţi ar trebui să fie întemniţaţi, ticăloşii naibii, nişte mârşavi. Oare cum au putut ei să muşte mâna stăpânului ce le-a întins, spre a-i hrăni, dosare? Rándulások!... – nu mai ştiu, am uitat, parcă aşa se zice?!

Ori să meargă înapoi (brrr, Doamne, cum aşa? să ajungă iarăşi în târguşorul acela prăfuit şi pierdut printre dealuri, unde până şi soarelui îi era greu să ajungă, darămite omului şi în care nu se petrecea nimic capabil să zguduie fibra sa anticoruptivă, căci singurul eveniment într-un an de zile era când domnul Ghiuri, şeful de gară, o violenta domestic pe soţia sa, Varvara, pe care o făcea „kurva”?!). Dar – se ogoi ea singură, ghiduşă – dar dacă şi-ar da ea demisia şi s-ar întoarce acolo? Da, poate, cine ştie, ar fi mai liniştită, ar reveni la viaţa patriarhală a micului burg şi ar scăpa naibii de nebunia oraşului ăsta blestemat, ar face naveta la tribunal, 20 de km, ce mare şmecherie, cu ghezeşul bineînţeles, Doamne, ce bucurie, ar scoate capul pe geam şi, în timp ce vântul i-ar sufla prin pletele tăiate scurt – cum văzuse ea într-un film alb-negru, sovietic – ar trage în piept parfumurile vieţii simple, cu pomi înfloriţi (de când oare nu mai văzuse ea copaci în floare, cum erau merii pe sub care alerga, de mână cu fratele ei, atunci când erau mici şi-i ducea tatăl lor la grădinţa partidului!), cu zumzet de albine, cu chiuit de gatere şi cu arome fine de prună dublu rafinată, he, heee?!...

Un ciocănit discret la uşă o făcu să tresară… Gata? Deja?! Flutură mâna pe la tâmplă, vrând să-şi alunge parcă gândul cel negru şi se întoarse repede la birou.

În prag, stăteau doi tineri slabi, în costume negre, ţinând fiecare sub braţ câte un dosar. Se apropiară şi, fără un cuvânt, i le întinseră ceremonios. Ea le luă, se uită la ele, văzu imediat eticheta bleu, le mulţumi din priviri şi se aşeză la birou. După ce uşa se închise fără niciun zgomot în urma celor doi, ea se lăsă cu coatele pe masă şi răsuflă uşurată.

Avea şi ea, în sfârşit, o mulţumire. Şi o certitudine. Că nu o chema Josefa!…



Tag-uri:

Alte articole din categoria:

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000